Drumul de la copilăria dominatã de sărăcie, când la vârsta de 13 ani era slugă în sat pentru că tatăl său a murit şi familia nu avea bani să se întreţină, până la şcoala de arte şi la obţinerea diplomelor de sculptor şi de peisagist floricultor, a fost lung şi dificil.
Fiind prea sărac, îşi prepara culorile din plante pe care le zdrobea prin vasele mamei. Dar frumuseţea culorilor pe care le obţinea îl uimeau şi îl îndemnau cumva să meargă mai departe. Să nu renunţe. A urmat adolescenţa şi grea, şi uşoară, dar frumoasă, vãzută de la vârsta de acum şi, odată cu ea, sculptura. De peste 30 de ani sculptează din pasiune pură. Atunci când vede o bucatã de lemn, aceasta îi vorbeşte şi ştie ce va ieşi din ea. "Fiecare bucată de lemn are o poveste de spus. Privesc lemnul şi ascult povestea. Nu îmi rămâne decât să o scot la iveală. Să îndepărtez surplusul de lemn. Poate vă gândiţi că sunt un om simplu de la ţară. Dar vă spun exact ceea ce simt", ne-a mărturisit Vasile Stoica.
A"văzut" în lemn porţi, troiţe şi cruci, personaje legendare şi figuri remarcabile din istoria noastrã.
Lumea la poarta casei
Dar acum, după trecerea anilor, nea Vasile declară că dacă ar putea să o ia de la început nu ar mai face greşeli. În primul rând ar acorda mai mult timp familiei, soţiei. Şi nu ar mai renunţa atât de uşor la munca lui. "Am început sã pictez de când eram copil de grădiniţã. Mai târziu am vândut unele din lucrări pentru că aveam nevoie de bani, şi mi s-au oferit bani frumoşi pe ele, dar era şi mândria de tânăr sculptor care îşi vinde munca şi începe să fie cunoscut. Oameni din Ungaria, Germania, Franţa, Anglia, Italia, au oprit la poarta mea şi au cerut să-mi vadã sculpturile. Le-au plăcut atât de mult, încât unii au revenit şi a doua, şi a treia oară. Unii doar au cumpărat ceea ce au găsit aici, în atelier, alţii mi-au dat comenzi de lucrări…. Acum, dacă ar fi să iau viaţa de la capăt, nu mi-aş mai vinde sculpturile; pentru cã banii se termină prea repede… dar ele rămân. Uite, cutia asta cu scule "adevărate" am primit-o cadou de la un german care venea tot mereu pe la mine şi îmi cumpăra lucrările. Mi-a spus că voi lucra mult mai uşor cu ele. Pur şi simplu, m-am trezit cu omul la poartã. Şi a avut dreptate: lucrez mai uşor. Parcă şi mâna alunecă mai uşor pe lemn…dar, orice ar fi şi s-ar întâmpla, nu mă voi despãrţi niciodatã de şerpii mei sculptaţi şi de încã vreo două lucrări", ne-a spus Vasile Stoica, în timp ce ne conducea la atelierul devenit muzeu. Aşezate pe terasa de la etajul casei, lucrările de lemn ne-au dezvãluit un om într-adevăr pasionat, care redă, cu ajutorul dălţilor, ceea ce ochiul vede. Iar turiştii străini şi români, care şi-au urmat instinctul şi au oprit la poarta casei lui, au descoperit un om pasionat de sculptură. Iar lucrãrile lui spun mai multe decât cuvintele. Europa, şi nu numai, a devenit o a doua casă pentru lucrările sale.
Istorie în lemn
Am sculptat-o pe Nadia Comăneci... „ ne spune cu satisfacţie Vasile Stoica. Dar l-a "văzut" pe Horea tras pe roată, a reconstituit Buzduganul lui Dragoş Vodă şi Steagul de luptă al dacilor liberi, a reconstituit imaginea lui Ştefan cel Mare, şi Traian, al lui Mihai Viteazul. "Armele" ţăranilor de la răscoala din 1907, animale, insecte, păsări, cetăţi, personaje mitice. Pe preasfinţitul Andrei l-a văzut într-o sanie trasă de cai. În altă bucată de lemn a văzut chiar şi opincile lui Horea.
Şi cum pasiunea sculpturii s-a născut în sufletul lui încă din copilărie, în micul lui muzeu personal a adus chiar şi o bucată din mărul din curtea casei părinteşti. "Într-o zi am văzut că mărul s-a uscat. Azi nici nu mai există şi mă bucur că mi-a dat atunci în gând să iau bucăţica asta mică de uscătură. Îmi aminteşte zilnic de copilăria mea, când mă suiam în el şi mâncam mere până mă certa mama. Mai am într-o ramă şi sculele folosite de tata la cioplitul lemnului… Unii vecini, neamuri şi prieteni, mi-au spus mai demult că nici serviciu nu trebuia să fac, pentru cã din sculptura mea puteam să trăiesc bine. Mâinile astea ale mele simt încă lemnul, şi sculptura nu mã oboseşte niciodatã. Numai singurătatea e grea. Nu e uşor să mă trezesc singur în casa goală, să nu am cu cine schimba o vorbă. Înainte, când trăia soţia mea, sculptam numai în atelier. Acuma, mai am şi prin casă bucăţi de lucrări începute. Îmi ocup cât mai mult timpul să uit că soţia nu mai e, că o fată mi-e în Italia şi că şi cealaltă se pregăteşte să plece tot acolo…, pentru cã viaţa mea a fost atât de plină încă din copilărie încât nu am avut timp să stau. Şi dacã voi putea sã «stau», sã sculptez, atât cât vreau şi ce vreau, voi fi pe deplin fericit", ne-a mai spus Vasile Stoica în timp ce ne conducea la poartã.
Aceeaşi poartă, sculptată, care la sosirea în sat ne-a atras atenţia. De fapt, tot ansamblul - casă, gard, poartã, cruce - te îmbie să te opreşti, pentru a desluşi misterul care se ascunde în căsuţa desprinsă parcã din poveştile lui Andersen.
