BLASTED PSYCHOSIS

Mă simt din nou în pană de cuvinte. N-am nici net, din nou. Scriu la laptop-ul unui prieten în barul unor amici pe Str. Smîrdan, centrul istoric. Vali vine în Bucureşti zilele astea, vom penetra împreună Capitala, o vom eviscera, o vom analiza stradă cu stradă, gang cu gang, felinar cu felinar. Oraşele se cunosc trăindu-le. Bucureştiul se cunoaşte în două-trei vieţi. Măcar pe jumătate. Făceam zilele astea retrospectiva celor petrecute acum un an pe vremea asta. Perioadă fructuoasă: repetiţii spre final la „Brain Damage” (Teatrul Ariel-Underground, regie şi text: subsemnatul), Olimpiada Naţională de Filosofie de la Galaţi, scris la ziare, ultimele pagini de scris la „Delirium Eros” (roman erotico-metafizic scris dar netranscris de subsemnatul), apropierea Bacului, poze de promoţie... genezele unor viitoare elegii. S-au dus. S-au dus şi prieteni, s-au dus şi amici, s-au dus multe. Evenimentele se desfăşoară sub ochii mei şi sunt incapabil să le receptez. A fost şi cutremur zilele astea. S-au zguduit clădiri, obiecte, oameni, animale. N-am simţit nimic. Eram pe-un balcon cu o colegă şi o prietenă. Eram în lumea noastră, nu în cea a cutremurelor, a bolilor, a durerii, a coşmarului şi prostiei televizate. O lume a contrastelor. Roşu şi negru. Vreme caldă, frumoasă. Primăvară. Câte-o scurtă ploaie halucinantă, câte-o inspiraţie/revelaţie de-o clipă. Sunt plin de gânduri şi sec de cuvinte zilele astea. Sunt penibil. Sunt inutil. Sunt pesimist. Sunt un nimeni. Zilele astea nu exist. M-a rugat o prietenă să pictez ceva la un workshop susţinut de ea. Două fete cu pensulele-n mînă contopeau culorile pe hârtie, năşteau forme, conturau idei. Eu le priveam cu mâinile în buzunare, contopind cuvinte, născând antinomii, suprimând idei. Am plecat zâmbind absurd, conducând în staţia de autobuz o fată care speră să ne mai vedem. Nu ştiu ce speră de la mine. Eu nu sper decât să scriu o propoziţie reuşită pe zi, ca s-o salvez, s-o mântuiesc. Să disculp prin scris o zi damnată. Ultimele lecturi romaneşti: „Sufocare” de Chuck Palahniuk (autorul celebrului „Fight Club”, despre care am aflat cu stupoare că e gay) şi „Siddhartha” de Hermann Hesse. Cea mai notabilă lectură, cea mai viscerală, mai identitară şi existenţială pentru mine (în raport cu perioada mea recentă): Sarah Kane. Vorbesc despre celebra autoare britanică de piese de teatru, foarte controversată şi absolut extraordinară. În Romînia, două texte montate au provocat scandaluri uriaşe („Iubirile Phedrei” la Arad şi „Purificare” la Cluj-Napoca), de unde i s-a tras autoarei o faimă indezirabilă. Eu am citit „4.48 Psychosis” (jucat la Teatrul Act cu Maia Morgenstern) şi notoriul „Blasted”, texte care m-au spulberat, în special testamentarul „Psychosis”, monolog poetic în care Sarah Kane îşi expune ultimele angoase, frustrări, anxietăţi şi obsesii premergînd depresia finală care la vârsta de 29 de ani îi va provoca marii autoare sinuciderea. Doamne, cum m-am regăsit în elucubraţiile geniale şi paradoxal de logice ale textului: „I cannot think. I cannot write. I cannot love. I cannot make love. I cannot fuck.” Fuck...
ANDREI VORNICU

• „O fi asta scrânteală, dar e cu socoteală.“ ( de Andrei Vornicu )
• Comuna Românica - pamflet cu repetiţie ( de Valentin Covaciu )
• Dor de origini (printre altele) ( de Andrei Vornicu )
• Scumpa noastră patrie Afganistanul! ( de Mircea Răchită )
• Simple opinii (II) - presa mureşeană ( de opinia mureseana )