Cercetarea sufletelor după moarte

Încrederea în Dumnezeu
Deseori cu surprindere, ceasul morţii ne întâmpină fără să avem o pregătire prealabilă. Însăşi gândul la moarte – bazat pe Adevăr şi Credinţă – nu îl mai are multă lume... O lume parcă tot mai entuziasmată de nocivul proverb latin „in vino veritas”... Numai că adevărul nu se regăseşte nicicum în vin, ci în Credinţă... Şi nu o credinţă în om, în închipuirile sale ispititor de credibile, ci în acceptarea adevărurilor din Cuvântul lui Dumnezeu („Mai bine este a Te încrede în Domnul, decât a Te încrede în om” - Ps.117, 8) şi în capacitatea de înţelegere firească a lucrurilor ce par incredibile. Cât de clar aşteaptă Mântuitorul încrederea noastră rezultă din repetatele Sale atenţionări: „Cel ce ascultă Cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni (...), că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (In.5, 24 şi 29). De asemenea, ascultarea Cuvântului reiese inclusiv din parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr: aflându-se în iad, bogatul îl roagă pe săracul din Rai să meargă în lume şi să le spună celor cinci fraţi ai săi să facă fapte de căinţă, „ca să nu vină şi ei în acest loc de chin”. Dar Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi” - Lc 16, 28, 31. În consecinţă, cine înţelege moartea ca o trecere spre condiţia umanităţii lui Hristos, nădăjduind în înviere (II Cor.4,11 – 18), îşi va continua vieţuirea cu sufletul... Este deci absolut adevărat, concluziona Sf. Teofan Zăvorâtul, „faptul că cei plecaţi sunt vii, numai că duc altă viaţă şi trăiesc conştient, că rămân în legătură între ei în condiţiile şi rânduielile de acolo şi se uită la noi şi vin la noi şi ne insuflă anumite lucruri...”

Hristos – Biruitorul morţii

La temelia învierii trupurilor noastre din morminte stă învierea lui Hristos – Cel ce s-a întristat în faţa morţii (Mc.14,33 – 34), a dorit-o (Lc.23,46), a asumat-o de bunăvoie în propriul trup şi a inversat efectele ei (Rom.5, 15-21), făcându-ne părtaşi – prin harul Său – la viaţa cea veşnică. Înţelegând-o aşadar ca poartă de întoarcere a sufletelor la Dumnezeu (Eccl.12,7), moartea capătă deci un sens pozitiv (Filip. 1,23), fiind un câştig (2 Tim.2,11), un somn (I Cor.15,20)... sau un „ceas al naşterii” (In.16,21-22), cum numea Hristos plecarea Sa din lume şi cea de-a doua venire... Ca urmare, nu de moarte trebuie să ne temem, ci de păcatele purtate spre socoteală la Judecata particulară (Eccl.11, 9). Atunci, stând total descoperiţi în faţa Stăpânului vieţii şi morţii, vom primi fie răsplata vieţii (Lc.16,22;23,43), fie condamnarea la moarte (Lc16,23; Mt.16,25-26)... Ca urmare, în rugăciuni zilnice, să cerem lui Dumnezeu: „Sfârşit creştinesc vieţii mele, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea Ta judecată, dăruieşte-mi mie, Doamne”. Un răspuns bun la judecată nu va exista, spunea Sf.Teofan Zăvorâtul, „căci cu privire la ceea ce am făcut nici nu vor exista întrebări... Dar cu privire la ceea ce nu am făcut sau am făcut împotriva celor cuvenite... vom da răspuns întreg... Şi acestea cu nimic nu le putem acoperi decât cu pocăinţa săvârşită aici...”

Vrăjmaşii oamenilor

Pentru că şi-a dorit să fie „asemenea cu Cel Preaînalt” (Is.14,14), Diavolul sau Lucifer (înger care, la început, era pecetea desăvârşirii, deplinătatea înţelepciunii, cununa frumuseţii) a fost izgonit din cer de Dumnezeu datorită mândriei („Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ (...) Toţi cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază şi în veci nu vei mai fi” – Iez.28,17 şi 19). În căderea lui Satan (Lc10,18), s-au angrenat şi alţi îngeri (diavoli) răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu..., astfel încât unii au ajuns în iad (în fundul pământului, unde stăpânesc sufletele păcătoase), iar alţii în ape (ridică furtuni pe mare, primejduind viaţa celor ce călătoresc pe ape), pe pământ (întunecă pe oameni şi îi abate de la legea Domnului) şi în văzduh (în aer, unde formează gărzile celor 24 de vămi). Practic, după ce diavolul (prin şarpe) i-a ispitit, spre cădere, pe Eva şi Adam, Paradisul a fost închis oamenilor şi heruvimi cu sabie de foc au fost puşi să-l păzească (Fac. 3,24). De atunci şi până la Jertfa Mântuitorului, nici un om nu a reuşit să parcurgă drumul dintre pământ şi Rai, păzit cu străşnicie de Satan (şeful îngerilor căzuţi) şi de demoni. Indiferent că oamenii erau drepţi sau păcătoşi, după moarte, cu toţii coborau în iad – doar proorocii Ilie şi Enoh ţin de tainele preaînalte ale lui Dumnezeu. Porţile veşniciei şi calea de netrecut aveau să fie deschise însă de Mântuitorul Hristos, în iad ajungând doar aceia care l-au trădat pe Hristos prin păcatele săvârşite, după ce l-au respins în mod deschis şi au admis implicit moştenirea satanică.
Ca să putem nădăjdui la un loc în Patria cerească, Sf.Apostol Pavel ne îndeamnă să îmbrăcăm „toate armele lui Dumnezeu” (Efes.6,11), să luptăm clipă de clipă „împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efes. 6,13) şi să fim atenţi la faptul că „Potrivnicul... diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Ptr.5,8). Ei, îngerii răi răspândiţi în aer (Efes. 2,2), urmăresc insistent să atragă în căderea lor şi pe oamenii care le devin robi prin diverse păcate: instigă şi ne dirijează la facerea de rău (II Cor.11,3; I Tes. 3,5), primejduindu-ne mântuirea (Lc. 8,12; I Ptr.5,8).

• “După credinţa voastră fie vouă!” ( de preot Daniel Camară )
• Omorârea lui Dumnezeu ( de Mihai Vlasa, Deda )
• “Bucuria Învierii Domnului covârşeşte orice tristeţe”, ( de opinia mureseana )
• Ouăle roşii în tradiţia creştină ( de Ştefan Costea, Daneş )
• Iadul ca “tristeţe” a raiului ( de Mihai Vlasa, Deda )