Cronica de carte

Titlul cărţii anunţă o aventură peripatetică sau, oricum, una de esenţă meditativă, căci ce altceva ar putea fi „Plimbările cu Freud" dacă nu o incursiune psihofilosofică în profunzimile neliniştite ale unei fiinţe mereu chestionate, mereu interogate despre tainele lumii. Autorul trage, s-ar zice, un arc peste timp, parcă pentru a pune în simbioză două concepte sau două metode de studiu, dacă nu, cumva, două tipuri de gândire ce nu mai pot exista separat, la o cumpănă a timpului în care se completează, depind una de cealaltă, pentru că fiecare în felul ei urmăreşte aceeaşi nelinişte veche ce caută răspunsuri la dilemele ontologice, chiar dacă din unghiuri de cercetare diferite. Autorul nu imaginează însă plimbări cu Freud – decât prin comparaţie - şi nici cu Aristotel, decât sugerează substanţa preocupărilor sale; sugerează că se vrea şi el un căutător de adevăr, demn de înaintaşi. Poate de aici putem evalua cât de cât rezonabil acest demers de substanţă cripto-filosofică.

Chiar dacă, cel puţin în primele proze, textul dezvoltă sonuri cunoscute, ca şi cum întâmplări de altădată, din nu ştiu ce zonă culturală sau istorică, au fost revăzute şi interpretate în cheie personală, nu lipsesc nici incursiunile în cotidian, numai că sunt conotate funcţie de ideile puse în dezbatere, sunt convertite în momente de profundă meditare, fiecare proză în parte propunându-ne parcă o cheie pentru uşile secrete bănuite în subiacenţă, numai că aceste uşi par să ducă într-un câmp, fără repere; într-un câmp nesfârşit.

Se reiterează şi în aceste proze, ca şi în poezie, propensiunea autorului spre situaţii ciudate, spre personaje neobişnuite, unele din alte epoci, din alte spaţii decât cele familiare autorului şi, implicit, lectorului autohton.

Cu mici excepţii, când ai sentimentul că autorul prizează mai mult la real, când pasaje rememorative, parcă, sunt învăluite de o atmosferă uşor sentimentală, derulându-se ca orice pasaj de proză ce surprinde secvenţe reale dintr-o istorie personală vizitată de nostalgii şi reflexii iluminante, autorul înscenează idei, întâmplări neverosimile, paradoxale, alienante, unde realul e doar recuzită şi unde jocul cerebral, căci Kocsis e, ca şi în poezie, un cerebral camuflat adesea de sentimentalul jucat şi el, deşi e cert că are nelinişti profunde; dar nelinişti revoltate, interogative şi orgolioase. Aşa se produc derapaje spaţio-temporale, glisări surprinzătoare pe situaţii abrupte, se trec fulgerător falii de timp şi spaţiu, se asociază, ca într-un episod suprarealist, o realitate susceptibilă de scenariu cu un paradox jucat şi el, dar nu atât de mult încât să nu pună în evidenţă acea substanţă ce halucinează realitatea, ce generează subminări existenţiale, aşa cum se întâmplă atunci când încerci să prinzi în logică paradoxul lumii.

Joc, vis, paradox, trăirea dincolo de cotidian, într-o dimensiune abstractă, unde sinteza ultimului gând încearcă, fără sorţi de izbândă, să se autodefinească, să surprindă logica substanţei sale, să-şi găsească începutul şi sfârşitul, cam aşa s-ar putea defini noul demers scriitoricesc al lui Kocsis. De altfel, ceva ar fi de numit, dar în celelalte gânduri, în care apare, bunăoară, domnul Godeschal, care spune, excedat de evenimente, că „jocul e o realitate; realitatea în care voi trăi, indiferent de consecinţe şi la orice preţ". Sau într-o întâlnire cu „bărbatul de la cabană", care enunţă că nu numai în gând, ci şi într-o altă realitate, pe care „tu nu o poţi percepe". „Ceea ce ai văzut acum este în lumea simţurilor tale".

În această „Întâlnire de gradul N", moartea este „o eliberare, o trecere, cu toată energia, într-o altă formă". Tocmai de aceea „bărbatul de la cabană" îi cere călătorului să-l ucidă. „Bărbatul" e prins într-un ciudat cerc existenţial, ca o fantomă în dimensiunea telurică, unde nu-şi are locul, unde e torturată de o cumplită inadvertenţă. Călătorul stătea împietrit, cu sabia în mână, „mâna începu să se ridice singură, îndreptând acea armă cumplită spre pieptul celuilalt. Sabia pătrunse atât de uşor, de parcă în faţa sa s-ar fi aflat doar o fantomă. Un strop de sânge, cât un bob de mazăre, se rostogoli pe lama strălucitoare, se izbi de mâner şi se opri pe mâneca albă a cămăşii. Ce a urmat s-a întâmplat fulgerător. În faţa sa nu era decât un vârtej de lumină, de aceeaşi strălucire şi neorbitoare precum aceea pe care a văzut-o înainte. A zăbovit o clipă şi a dispărut fulgerător peste coama muntelui."

Aceeaşi idee se evidenţiază şi în "Nemuritorul". Apariţia lui David Culley, prin textul unei scrisori, creează o adevărată degringoladă în sensuri, nu pentru că e un personaj ciudat, ci pentru că identitatea lui este discutabilă, chiar existenţa lui e pusă sub semnul întrebării. El se identifică, la un moment dat, cu Athenaios, e un personaj confiscat de avataruri, a cărui existenţă e confirmată, totuşi, de proprietarul la care a fost chiriaş, numai că certificatul său de naştere nu are nici o relevanţă, de vreme ce primăria oraşului copilăriei sale nu-i autentifică naşterea în registrul stării civile. „Domnule Culley, regretăm, dar dumneavoastră nu figuraţi în registrul stării civile. Credem că aţi expediat scrisoarea dumneavoastră în oraşul nostru din neatenţie". O derutantă stare de lucruri se pune în scenă în această căutare a identităţii, căci naratorul, deşi pare iniţial detaşat de subiect, devine, surprinzători, însuşi David Culley.

Nemuritorul, Prizonierul, Vocea, Seară vieneză, dar şi alte proze descriu situaţii alienante, în care personajele n-au nici o certitudine, parcă nu-şi aparţin; participă la întâmplări neverosimile; existenţa lor e pusă mereu sub semnul întrebării, parcă ar trăi un vis în care orice e posibil. Dar realitatea e jucată parcă de un iluzionist, care uimeşte asistenţa, care o face să se îndoiască de lucruri palpabile, dar şi care pune în evidenţă o altă realitate, năucitoare, inaccesibilă muritorului de rând. Şi chiar apare iluzionistul, sub forma unui străin, tocmai pentru a justifica o astfel de stare de lucruri. „Toate privirile se aţintiră asupra sa, dar acest lucru nu părea să-l deranjeze câtuşi de puţin. Închise uşa cu mâna stângă şi, în liniştea subliniată de respiraţiile celor cu nasurile nesuflate, înainta spre tejghea. Scoase mâna din buzunar şi o întinse spre domnul Steiner. În clipa în care mâna era aproape între ochii cârciumarului, pocni din degete şi o lumină vie pâlpâi în vârful arătătorului său, oferindu-i cârciumarului un băţ de chibrit arzând, ca să-şi aprindă lampa. Pe toate chipurile se putea citi uimirea, numai el zâmbea."

Elegantă, cursivă, minuţioasă, proza lui Kocsis Francisko radiografiază o fiinţă interogativă, derutantă, care nu poate trăi realitatea pur şi simplu, care caută dincolo de această realitate resorturile existenţei lumii şi, implicit, ale sale. Cum această zonă nu poate fi accesată decât cu instrumentele visului şi ale imaginarului, autorul se prevalează de aceste instrumente pentru a specula, pentru a crea situaţii şi personaje care să gliseze între cele două lumi, cea reală şi cea imaginară, care acum nu se mai delimitează, se întrepătrund, se deschid unor viziuni halucinante, în încercarea de a se plia pe un intelect nemulţumit mereu de performanţa gândurilor sale, de limitele impuse acestor gânduri. Există, totuşi, o certitudine: aceea că toate aceste încercări de decriptare a marilor taine ale existenţei nu sunt decât efortul inutil ce hrăneşte o vanitate la fel de inutilă, certitudinea că omul trăieşte o mare dramă, nu neapărat aceea a extincţiei, cât mai ales aceea a necunoaşterii, tocmai de aceea în subiacenţa prozelor lui Kocsis se ascunde o mare tristeţe; o tristeţe pe care nici nu vrea s-o mărturisească; tristeţea inutilităţii oricărei excogitări. Aceste texte pun în ecuaţie meditativă condiţia umană, speculează resorturile acestei condiţii, încearcă să-i dea o ţinută demnă prin efortul neliniştii şi revolta în faţa inomabilului, prin interogarea permanentă a unui ontos protejat de orice minte iscoditoare prin limite confiscate de paradox.

• Poetul curăţit de luturi ( de Ioan Suciu Moişa )
• Regal liric la concursul „Primãveri luduşene” ( de prof. Costel Neacşu )
• La o aniversare... ( de opinia mureseana )
• „Am sculptat-o pe Nadia Comăneşti...” ( de opinia mureseana )
• „Sclipirile oraşului” ( de Andrei Vornicu )