Cronica de carte
Torsiunile unui eu refractar
S-ar putea spune, dar nu fără a neglija tropii, că nu de cărţi du-cem lipsă ci de apetitul pentru lectură. Căci, vorba unui hâtru de provincie, sunt condeieri care scriu mai mult decât citesc sau, într-o formulă mai apăsată, care publică mai mult decât scriu. Astfel se face că maculatura zburdă pe uliţele literaturii în timp ce multe cărţi de substanţă îngălbenesc prin bibliotecile unor critici sastisiţi.. Ca să nu cad într-un astfel de păcat - sau există alte resorturi şi doar persiflez o stare de lucruri - am luat la lecturi cartea Melaniei Bancea - “Hiatus” - publicată la Editura “Aula”- în 2005. Este vorba de un roman al detaliului şi, în egală măsură, al introspecţiei, pretabil mai degrabă analizei decât confortului lectural. Dintru început, lectura pare minată de amănunt, de acel logos specific feminin, croşetat mărunt pe evenimentul cotidian sau pe monotonia vieţii de zi cu zi. Textul se învioarează însă tocmai când credeai că se va disipa în bârfă, şi captează interesul lectorului, se diversifică şi se aşează în planuri surprinzătoare, dacă nu derutante, constituite atât din privirea obiectivă asupra acţiunii, cât şi din confesiuni, din imaginate articole de presă ori din secvenţe de jurnal.
Problema cu care se confruntă personajul principal, Ioana, un personal care-şi asumă şi vocea confesivă, este cea a situării în timp, a acceptării regresului biologic. Ioana se “vede” o “fiinţă dizarmonică, divizată de un huiatus temporal care separă trăirea biologică a vârstei mele de starea de tinereţe în care mă trezesc în fiece dimineaţă..” Sigur că termenii acestei stări se nuanţează funcţie de raporturile cu preajma, populată de personaje puţine, ai putea spune, dar suficient conturate, precum Celia, fostul soţ, iubiţii, fiul şi câţiva colegi; personaje proiectate în plan secund în raport cu priorităţile unui eu tulburat de seisme de varii intensităţi, care trebuie să se redefinească, căci personajul se confruntă, în urma unui grav accident, cu acea “minte albă”.. În această stare de recompunere intimă, se conturează statura tot mai pregnantă a Celiei, care mediază interogaţiile şi neliniştile Ioanei, cu precauţie şi abilitate, dar mereu sub auspiciile prieteniei sincere. De fapt, lamura acestei cărţi, dincolo de torsiunile unui eu refractar, încorporează un filon etic, în măsura în care confinţeşte termenii unei prietenii, zice-se suprinzătoare, între două femei. Nu întâmplător, cartea este dedicată unei regretate prietene.
Aveam a face, aşadar, în cazul Ioanei, cu un personaj care se redescoperă treptat, un personaj surprins mereu de secusele propriului trecut, pe care-l acceptă cu parcimonie, cu acea reţinere a obiectivării propriilor evenimente intime. Această obiectivare afectează oarecum şi relaţia cu Celia, numai că ce pierde Ioana în afect compensează Celia prin generozitate, aşa încât această relaţie rezistă şi chiar se fortifică. Autoarea le oferă mereu şanse celor două personaje, prin crearea de situaţii favorabile, de interdependenţe şi similarităţi în destinul lor. Un exemplu în acest sens ar putea fi acea simetrie în care finalul cărţii este un fel de privire în oglingă a începutului. Dacă Celia veghea lângă patul Ioane în debutul cărţii, în final Ioana este cea care-şi încurajează prietena aflată pe patul de spital, în urma unui stupid accident de lift.
Sigur că autoarea investeşte mult în personajul principal, îi forţează limitele într-un carusel psihologic ameţitor, aşa încât nu mai surprinde evadarea în stări de inspiraţie holotropică, în care suferă regresii temporale, îşi retrăieşte propria viaţă şi propria naştere. Nu este însă vorba de o experienţă în termeni psihedelici, ci doar ai unui imaginar pasiv: “Sunt din ce înce mai mică, mă îngrămădesc în uterul mamei… e cald şi întuneric aici… e bine, e linişte… mă agăţ cu mâini oarbe de vilozităţile lui… devin un făt cu cap imens, înecat în mucus, cu gâtul înconjurat de un cordom gros şi răsucit, lucind vineţiu în lumina apoasă care începe să crească în jurul meu… mă încreştez de margini, zăresc lumina violetă de afară şi închid ochi… vreau înapoi, să mă împrăştii printre celulele părinţilor, să-i însoţesc în moarte… “ .
Această impetuozitate a discursului este calmată de o oarecare tendinţă de estetizare, căci există încorporat aici şi un filigran ce ţine de natura delicată a femeii, afin mai degrabă vibraţiei lirice dacât asperităţii prozaice.
Hiatus este o carte atractivă, cu o scriitură echilibrată, subţire, şi cu un mesaj coerent, ce ne oferă, dincolo mesajul său etic şi fibra sa psihologică, o perspectivă asupra peisajului intelectualităţii provinciale; un peisaj suficient de interesant pentru a fi contemplat fără rezerve.
I. S. Moişa

Categoria: ARTA
Data: 2009-08-25

Listeaza | Trimite link-ul prin e-mail

• Poetul curăţit de luturi ( de Ioan Suciu Moişa )
• Regal liric la concursul „Primãveri luduşene” ( de prof. Costel Neacşu )
• La o aniversare... ( de opinia mureseana )
• „Am sculptat-o pe Nadia Comăneşti...” ( de opinia mureseana )
• „Sclipirile oraşului” ( de Andrei Vornicu )