Din epoca antică şi până în contemporaneitate, oamenii s-au preocupat intens de modelarea propriilor imagini, dorite a fi, de regulă, cât mai seducătoare posibil. Fiecare dintre noi (de la simplul cetăţean, la reprezentanţii statului) suntem cu precădere tentaţi să nu ne manifestăm cu indiferenţă la maniera în care societatea percepe personalitatea noastră. Pentru a poza în ipostaza de „cuceritor” al publicului, nu se exclud nici cele mai aparent mărunte game de mijloace neortodoxe (şiretlicuri, minciuni, travestiri psiho-comportamentale etc). Cu trecerea timpului şi cu evoluţia gândirii raţionale, metodele de confecţionare a „imaginilor de masă” (destinate consumatorilor din exterior) s-au modernizat permanent. De aceea, astăzi, putem vorbi nuanţat de o adevărată „ştiinţă” în domeniul comunicării interumane: imagologia. Pe piaţa captării adeziunilor electorale şi în interesul modificării politicii externe a unei ţări, guvernele majorităţii statelor alocă acum – cu generozitate – sume imense de bani.
Obiectivul vizat constă în pregătirea unor cadre de ofiţeri ai serviciilor speciale de informaţii, gata - la nevoie - să agreseze corpul social prin diferite strategii de influenţare, folosind din plin diversiunea, dezinformarea şi manipularea. În esenţa lucrurilor, nu este tocmai uşor să-i convingi pe oameni că albul este de fapt negru. În acest proces anevoios, imagologia prezintă două faţete: în plan pozitiv, este firesc să ne expunem atenţiei celorlalţi oameni, acoperindu-ne cu abilitate defectele şi evidenţiindu-ne ostentativ cu tot ce avem mai bun în caracter; în plan negativ (foarte frecvent), suntem tentaţi să părem altceva decât suntem în realitate. Obţinem astfel „merite nemeritate” şi, implicit, simpatia credulilor - amăgiţi de efectele principiului machiavelic „scopul scuză mijloacele”. Deşi, teoretic, imagologia se referă la orice domeniu care presupune activităţi umane, practic cele mai avizate segmente care se preocupă de imaginea lor publică sunt starurile din cinematografie şi politicienii. Propaganda ambelor categorii profesionale se realizează, de obicei, prin intermediul surselor mass-media. Pentru a intra în graţiile spectatorilor şi a-i fanatiza, stelele de cinema recurg până la a-şi efectua pe corp delicate operaţii de chirurgie plastică, apelând la tot ce se poate pentru ascunderea trăsăturilor mai puţin estetice şi la înlăturarea curiozităţii faţă de misterioasa lor viaţă intimă (uneori dezgustătoare). În schimb, liderii politici – în lupta lor acerbă pentru acapararea puterii în stat – primesc aportul nedezinteresat al serviciilor secrete, capabile oricând să impună şi să asigure succesul (popularitatea) persoanei protejate. Folosind metode imorale, Serviciile Secrete pot conferi (unui om sau grup politic) legitimitate şi credibilitate în mase, chiar dacă obţin voturi de la electorat creînd candidaţilor, cu bună ştiinţă, biografii false şi imagini eronate. Din nefericire, nu este necesar să privim prea departe, întrucât cea mai veritabilă persuasiune imagologică s-a produs în România ceauşistă.
Absenţa demitizării preşedintelui Ceauşescu conduce şi astăzi la intoxicarea mentală cu informaţii distorsionate, prezentate cândva ca adevărate (în fapt, situate în afara cadrului realităţii). Încă din perioada interbelică, la conducerea unor ţări europene s-au instalat personaje cu concepţii politice totalitariste. Promisiunile lansate de propagandişti i-au „ameţit” pe oameni şi – prin teroare psihică, violenţă fizică şi minciuni – ideologiile fascismului, nazismului şi comunismului au câştigat teren în ochii lumii, pe fondul crizelor economice (eminenţele cenuşii ale totalitarismului i-au învinovăţit pe capitalişti de dezinteres faţă de mizeria societăţii!) şi datorită exercitării unor fantastice presiuni de trunchiere a realităţii. Încrezătoare într-o preconizată viaţă comunitară bazată pe prosperitate, oamenii au ales, prin scrutin electoral, atât pe fascistul italian Mussolini („II duce”- Conducătorul), cât şi pe nazistul german Hitler(„Fuhrer”- Conducătorul). Încrederea necondiţionată acordată temporar lor s-a spulberat rapid, deoarece omenirea avea să se confrunte cu cel mai sângeros război din istorie, soldat cu 37 milioane de morţi şi dezastre materiale ce au afectat evoluţia pe zeci de ani a mai multor ţări. Numai abdominabilul Holocaust a consemnat câteva milioane de deportaţi evrei, mulţi ucişi prin împuşcare, spânzurare şi gazare în lagărele de exterminare naziste. Dar, cu toată vitregia vremii respective, serviciile de propagandă au ştiut să „acopere” cu măiestrie, dar numai pe termen scurt, acţiunile eminamente criminale întreprinse de trista tripletă a istoriei Hitler-Stalin-Mussolini (cu care a şi fost asemuit Ceauşescu), creîndu-le efectiv „imagini” de eroi şi nu de criminali.
Cu trăsături specifice individuale sau comune, cei trei s-au bucurat de-o nemeritată idolatrizare din partea popoarelor lor (întreţinută artificial), fiecare din popoare nutrind convingerea fermă în calităţile excepţionale deţinute de aceşti „salvatori” şi „binefecători” ai umanităţii. Acum, însă, istoricii scot la iveală mecanismul abisal al pervetirii conştiinţelor la „n” cauze considerate momentan nobile. Ei ştiu că portretiştii lui Stalin (care, la moarte, avea să sufere de... fobia de oameni) plăteau cu viaţa dacă nu-l reprezentau în aşa fel încât fizionomia sa să fie pe placul sovieticilor, că Hitler (un exaltat vizionar ce s-a dovedit artist desăvârşit în mânuirea mulţimilor) „plutea”, pe timpul nopţii, într-un elicopter (iluminat multicolor) deasupra mulţimii extaziate ce aştepta cu înfrigurare „divina” aterizare cu charismaticul Conducător, sau că legionarul român Corneliu Zelea Codreanu (Căpitanul) intra trimfal în sate, călare pe un cal alb şi în costum popular, reuşind să-i emoţioneze pe ţărani.
Supusă, la început, atenţiei consilierilor culturali ai NKVD (denumit KGB din 1954 şi practicând dezinformarea pe scară largă prin Serviciul A al Primei Direcţii Generale), Televiziunea Naţională a emis prima oară în anul 1955 (postul naţional de Radio emitea din 1928). Istoricul permanentizării programelor TV a cunoscut două etape: din 1957 s-a trecut la emisiuni difuzate două zile, săptămânal, iar din 1968 – la transmisiuni zilnice. Transferul de personal de la Radio la Televiziune (1969) a permis, ulterior, unificarea administrativă sub egida Radioteleviziunii Române. Mijloacele scrise şi audio-vizuale au servit regimul ca veritabile instrumente de propagandă, în scopul înregimentării complete a oamenilor la ideologia comunistă. Ca nu cumva să ajungă ceva neplăcut către public, Ceauşescu şi-a subordonat cu severitate Radioteleviziunea.
Circulaţia informaţiilor în mass-media ceauşistă avea să fie drastic diminuată prin măsuri preventive de cenzură. Fenomenul de intoxicare informaţională a cunoscut apogeul, sub Ceauşescu, atunci când Radioteleviziunea a început să inoculeze ostentativ iluzia existenţei unei bunăstări nemaiîntâlnite în istoria românilor, sub conducerea magistrală a “providenţialilor” Elena şi Nicolae Ceauşescu. Dar cine era, însă, Ceauşescu?

Categoria: OPINIA TA
Data: 2009-05-07

Listeaza | Trimite link-ul prin e-mail

• Legea Cojocaru (proiect) ( de opinia mureseana )