Studiile dictatorilor Elena şi Nicolae Ceauşescu:
După ce a absolvit cu note mediocre patru clase primare, Nicolae Ceauşescu a plecat din Scorniceşti spre Bucureşti. În Capitală, s-a înscris în mişcarea comunistă prin anii “30. acest pas asigurându-i ascensiunea în aparatul de partid, ajungând să-i conducă pe comuniştii români la vârsta de 47 de ani (în 1965). Tovarăşii ce-l însoţeau pe drumul idealului comunist s-au gândit că este bine să i se atribuie repere biografice favorabile. A rămas vestit trucajul unei fotografii cu muncitori grevişti, în rândul cărora s-a introdus chipul lui Ceauşescu. La un moment dat, fotodocumentul real şi cel fals figurau împreună în manualele de istorie, editate în ani diferiţi. Prin fotografia trucată s-a urmărit „întărirea” trecutului său revoluţionar. Activiştii ocupaţi cu propaganda nu concepeau să accepte ideea că şefii lor erau, de fapt, inculţi, din acest motiv ei procedând până la a „confecţiona” diplome de studii superioare pentru cei doi, datate însă când deja Nicolae Ceauşescu exercita funcţia de prim-secretar.
Iată cum, la vârsta de aproape 48 de ani, Ceauşescu dispunea de acte de studii absolvite exclusiv cu media 10! Este vorba despre: Diploma de Maturitate cu nr. 351243, obţinută prin sesiunea din noiembrie 1965 la Şcoala Medie nr.70 din Bucureşti(document emis la 28 decembrie 1965, conform Hotărârii Consiliului de Miniştri nr.923 din 1965 şi a instrucţiunilor Ministerului Învăţământului cu nr.114781 din 1965); Diploma de merit cu nr. 88136, ce atesta absolvirea Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu”, de pe lângă CC al PMR(eliberată în 1964, dar „studiile” s-au terminat în 1966!); Diploma de merit cu nr. 180142, girată de Facultatea de Economie generală – secţia Economie politică – de la Institutul de Şiinţe Economice „V.I.Lenin” din Bucureşti(prin hotărârea Comisiei pentru examenul de stat din sesiunea ianuarie 1966, Ceauşescu a fost declarat diplomat în speciliatatea Economie politică. Preşedintele Comisiei examinatoare fusese Manea Mănescu, recompensat ulterior cu acordarea demnităţii de membru de vază în C.P.Ex. al P.C.R). Şi, pentru că nu s-a considerat a fi suficient atât, personalitatea-i „providenţială” creată de imagologii ideologici a constituit premisa după care i s-a decernat titlul de doctor honoris causa din partea universităţilor a şapte ţări! De îndeplinirea exemplară a operaţiunii s-au îngrijit diplomaţii români acreditaţi în ţările respective şi ofiţerii Securităţii. Practic, în 1988 Ceauşescu „veghea”, cu viziunile-i geniale, peste oamenii de ştiinţă şi cultură, din poziţia de... preşedinte de onoare al Academiei R.S.R.
Cât priveşte pe soţia sa, Elena, situaţia a fost oarecum similară. Ea figura ca repetentă în catalogul Şcolii primare din comuna Petreşti, judeţul Dâmboviţa. Însă, urmând modelul consortului, i s-a legalizat o diplomă din care să rezulte că a absolvit cursurile Facultăţii de Chimie. Dând dovadă de un curaj fantastic (care l-a costat marginalizarea), celebrul chimist C.D.Neniţescu a considerat că ea nu deţine cunoştinţele necesare şi a refuzat să-i acorde doctoratul. Rănită în orgoliu, Elena nu a cedat şi partidul a ridicat-o la locul „cuvenit”: în 1974 ocupa poziţia de vice-prim-ministru; în 1979 prezida Comitetul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, considerându-se eminentă în aprofundarea cercetărilor privind polimerizarea stereospecifică a izoprenului („studii” concretizate în multiple ediţii de cărţi tipărite în străinătate şi comandate la indicaţii „de sus”); în 1980 era prim vicepreşedinte al Guvernului. Pe acest fundal propagandistic, prin inducere în eroare şi presiuni politico-financiare, mai multe foruri internaţionale i-au decernat distincţii, diplome şi medalii, cu menţiunea că Elena era „savant de renume mondial”. Tardiv – recunoscând oficial farsa cu care se lăsaseră păcăliţi – oficialii instituţiilor amintite, au retras – în decembrie 1989 – titlurile şi distincţiile acordate Ceauşeştilor.
Tendinţa deghizării autoritarismului ceauşist sub masca „bunului conducător” (principiu mediaval inspirat din „mitul bunului împărat”). Din multele călătorii efectuate în străinătate, Ceauşescu a ales (şi impus), ca model de guvernare, concepţia asiatică. În vara lui 1971, el a întreprins „vizite oficiale de colaborare şi prietenie” în patru ţări din Asia. Preşedintele român a rămas profund impresionat de grandioasele primiri oferite de gazde, în semn de respect faţă de onorantul oaspete, de defilările armonioase ale pionerilor, de exemplarele parade militare şi de masa perfect ordonată întru a ridica osanale conducătorilor. Cultul personalităţii liderilor Mao Zedong şi Kim Ir Sen i s-a părut potrivit şi sieşi. La revenirea în ţară, unica dorinţă a lui Ceauşescu a fost să transpună în practică modelul totalitarist chinezesc. Prin celebrele sale „teze” din iulie 1971, Ceauşescu a declanşat „minirevoluţia culturală” (o revoluţie animată în China de însăşi soţia lui Mao, chiar dacă acesta purta apelativele de Mare Comandor Suprem, Mare Educator, Mare Şef, Marele Cârmaci al poporului chinez etc), deschizând, astfel, calea spre dictatura personală prin substituirea întregului aparat de partid. Pe lângă funcţia de secretar-general al P.C.R.(afişându-se cu sceptru prezidenţial şi stârnindu-i simpatia celebrului pictor Salvador Dali, care l-a şi pictat în această ipostază), apoi pe cea de comandant suprem al forţelor armate. Consecutiv, Ceauşescu a diminuat puterea de decizie a organismelor P.C.R.(C.P.Ex., C.C.,M.A.N) şi a forţelor de ordine.
Fulminanta ascensiune politică a Ceauşeştilor (care a extenuat mintea oamenilor, datorită luptei acerbe, pentru întâietate, dintre ei) a fost mascată de organizarea unor spectacole omagiale civile şi militare. Participau la ele forţat: elevii şi profesorii din şcoli, muncitorii din uzine, ţăranii de pe ogoare, militarii din cazărmi, sportivii din arene şi, nu în ultimul rând, importante forţe militarizate.
În planurile sale magalomanice, Ceauşescu a redus la ascultare completă şi Radioteleviziunea Română, cel mai vital liant de legătură a sa cu poporul. Printr-un discurs oficial, ţinut în 1971, Ceauşescu ceruse şefilor mass-media să dispună măsuri de maximă atenţie „problemelor educaţiei socaliste”. Prin urmare, după trei ani s-a publicat legea presei, în al cărei conţinut se stipula interdicţia referitoare la „transmiterea informaţiilor care pot perturba ordinea publică”. Ultimul pas legislativ a fost făcut în decembrie 1977, când Ceauşescu decreta subordonarea Radioteleviziunii faţă de „conducerea nemijlocită” a C.C. al P.C.R. şi Consiliului de Miniştri. Fără excepţie, emisiunile radiotelevizate conţineau – obligatoriu – elogieri deşănţate despre capacităţile creative excepţionale ce caracterizau cuplul prezidenţial.
În speţă, până şi apariţiile pe ecran trebuiau aprobate conform preferinţelor celor doi. De bunăvoie sau din servilism, şi-au oferit serviciile linguşitoare scriitori, pictori, sculptori, actori, ziarişti, muzicieini, arhitecţi, poeţi, oameni de ştiinţă etc. În lanţ au contribuit cu toţii la propagarea şi sedimentarea în conştiinţa colectivă a iluziei în justeţea, bunătatea şi atotputernicia luminatului Conducător, singurul capabil să asigure prosperitatea poporului. Prin analogie istorică, nici un om de stat din lume nu s-a „împăunat” de atâtea laude nemeritate ca Ceauşescu.
În condiţiile în care poporul asuda ca să lichideze datoria externă, „Epoca de Aur” ceauşistă le-a pregătit românilor un strict regim de alimentaţie raţională, introducând obligativitatea folosirii cartelelor pentru achiziţionarea produselor alimentare (decret valabil din 1981). În replică, nomenclatura comunistă se supra-aproviziona cu hrană preluată din magazine de lux speciale şi locuia în case de protocol din fondul naţionalizat. Apropiaţii Ceauşeştilor urmăreau emisiuni la televizoare color şi beneficiau de un salariu mediu de 12.000 lei lunar, deşi salariul mediu pe economie oscila spre 2.000 lei lunar.

Categoria: Politic
Data: 2009-05-21

Listeaza | Trimite link-ul prin e-mail

• U.D.M.R. Târgu Mureş are un nou preşedinte ( de opinia mureseana )
• Pregătiri pentru alegerile europarlamentare ( de opinia mureseana )
• Pregătiri pentru alegeri ( de opinia mureseana )
• Sutana, sectoristul şi clubul sau votul pentru europarlamentare ( de Monica Măerean )
• F.S.N. – un “pion pe tabla de şah„ a K.G.B ( de prof. Costel Neacşu )