Lumea satului aşa cum o percepem în poveştile copilăriei, este pe cale de dispariţie. Din noianul de tradiţii au ajuns până la noi doar câteva. Despre limbajul "desuet", folosit de bunicii noştri care locuiau la sate, ce să mai spunem? Parfumul de busuioc al cuvintelor vechi, al expresiilor de neînţeles pentru noi, îl simţim uneori şi tresărim aducerilor aminte. Am "recuperat" câteva din aceste vorbe de demult, prin întâlnirile pe care în ultimii ani le-am avut cu bunicii noştri ai tuturor, care încă mai trăiesc prin satele în continuă modernizare.

"No, păi, tu copilă dă-mi repide ghiufile să pui hârbu cu apă la şert să facem on boţ de mămăligă că acuma vine moşu-to di la sapă şî să avem ce ajuna. Unde-i fideu' să-l pui pe hârb? Şî pune repide blidile şi liungurile pe cenuşar. No înhai să videm caldă-i zama? să slobozâm în ie borşu şî gata. Putem hodini o ţâră". Cam aşa sunau îndemnurile bunicilor noastre până acum câţiva ani. Pentru că invariabil bunicile noastre locuiau la sat şi nu aveau nevoie de cuvinte noi, sofisticate pentru a se face înţelese. Dimpotrivă, vorbele lor aveau o anumită dulceaţă azi aproape dispărută, care se mai păstrează ascunse undeva în ungherele amintirilor noastre. Uneori câte o astfel de secvenţă iese la lumină şi ne şi mirăm cum am putut să trecem atâţia ani prin viaţă, fără ele. Şi zâmbim aducerilor aminte.

Alţi bunici, alte cuvinte

Prin Râciu când auzi bătrânii spunând "hai la scuteală în cohnie şi ai de grijă nu pune chicioru-n bahnă că-i bai", trebuie să ştii că îndemnul exact este "Vino în bucătăria de vară să nu te plouă. Dar ai grijă pe unde calci, ocoleşte balta, mocirla, că altfel vei avea o neplăcere". Avizaţii ştiu deja. În Ruşii Munţi, locuieşte Dănilă Gingean, un bunic renumit pentru felul în care ştie să vorbească şi să "formeze" lemnul. Pentru că mai demult îi plăcea să meargă la pescuit are pe lângă casă mai multe vârşe, iar în curte un mihei, un atelier, în care şi-au găsit adăpost alături de lucruri noi şi altele mai vechi pe care lumea nu le mai foloseşte, în special ustensile folosite la stână. "Na ni, este îs bodârlaile în care se făce untu' şî-n care să închega laptile pintru brânză. Asta-i liungura mare cu care urda să pune în săcuieţ şî aista-i şterţul din nuiele de mesteacăn în care se mesteca laptile fiert. Ciobanii stăteu la stână şi boresele îşi videu de treaba lor cu copchii", ne-a spus Dănilă Gingean. În toată povestea asta a vost vorba strict despre vasele pe care oierii din vremurile de mult apuse le foloseau în munca zilnică. Şi pentru că veni vorba de ciobani, ca şi ţăranii locului ei aveau costumaţie specifică.
"Apăi fiştecare din ei ave cioreci pe chicioare şî piste cămăşiue ave or on laibăr or on uieş. Da aveu ghiogi dele mari cu care dădeu după lupchi. Tolai ce de lupchi erau aci că tăt tău şi arinişu era plin de ei. Na, da tătă sara vineu bacii la bufet şi beu la jinars bată-i să-i bată… Numa să auze taloanga di la stână şi îndată fugeu să vadă de-i bai. Era unu oacheş tare, vinitură pi la noi, da batăr de să-nsura aici că tare era cinaş. Odată i-am dat şî io o băsmăluţă", ne-a spus tot ce ştia despre un fost baci al tinereţii ei, tuşa Margareta o bunică, din Mica.
La 83 de ani câţi are, ne-a povestit chiar destule şi ne-a mai spus că strănepoţii ei uneori chiar nu o înţeleg ce spune. "De când cu icternetul ăsta or cum sărăcie îi zâce, nici io nu mai pricep ce zâc ei". Câteva sate mai încolo, în Abuş, tanti Maria, nu a avut bucuria să fie bunică adevărată. Dar copiii vecinilor îi sunt ca şi nepoţi. "S-o crâmpoţît pământu' di la apâta amar de apă şi nici felceru nu mai pote vini dacă-i von bai. Io nu mai poci să mă scobor trepţii di la casă nici să-mi bag în coticar găinuşâle, da vin copciii din vecini şi mă ajuă. Ioi, că tare-i rău să fii bătrân. Tătă ziua şăd pi-n casă şi când ies în târnaţ îmi pui obiele în păpuci că tare-i ruhăr afară. Na ni amu o dat în foc fusaica şi pui în ie o steblă de tarhon şî-i numa bună de gustat. Na auzi cum suduie iară omu ăla pe drum", a spus tanti Maria şi încet, şontâc a ieşit în târnaţ.
În drum … un adevărat circ între doi localnici. Totul a pornit de la scopirea unui godac, adică castrarea unui vier. Stăpânul porcului în acuza pe jugănitor că i-a adus o stricăciune porcului "S-o juruit mutălău că o lucrat la jugănire fără cusur. Că o dat cosoru pe scobă înainte. Da porcuşoru-i sângios deşi l-o priponit de un stănog", ne-a pus la curent cu motivul scandalului un bunicuţ sprijinit într-un băţ noduros.
Cred că aici nu mai e nevoie de nici o “traducere” a motivului scandalului…

Farmecul local al limbajului

În oricare parte a judeţului ne-am întoarce, oamenii par a avea un vocabular al lor, secret. Când spun ceva despre şăncăleţi sau şodomani deşi am fi înclinaţi să credem că se referă la o slăninuţă de porc, practic ei ne spun doar despre oamenii veseli. Iar când o bunicuţă îi spune nepoatei "ioi ce vigană faină ai" îi admiră rochiţa cea nouă.
Tonul se schimbă atunci când bunicii spun , "degeaba să crede ăla ocoş şî cu strânsură la pungă, că să zgaură tăt mai tare în clisă", adică degeaba se crede ager "ăla" şi face pe zgârcitul că este băgat în mocirlă până-n gât". Cam aşa ar suna o traducere liberă. Dacă după o asemenea afirmaţie bunicii noştri au ajuns la judecată, ar fi sintetizat întâmplarea cam aşa: "Ponosluitorul o şurucluit să dau on sămădaş în faţa judelui. Asta o fost."
E lesne, uşor de înţeles acum de ce nu ne-am putea înţelege cu bunicii noştri dacă limbajul lor s-ar reduce la acest gen de cuvinte, considerate azi de "coloratură". Problema cea mare e că nici vorbind normal nu ne prea mai înţelegem cu ei, plus că marele păcat este pierderea completă a legăturii noastre cu lumea satului. A satului adevărat. Acolo unde ţăranii încă mai înfig şoşi în pământ pentru a nu lăsa găinile vecinilor să le mânânce firele de verdeaţă răsărite prin grădini. Acolo unde toţi se cunosc între ei şi nimeni nu se supără atunci când în loc de nume se folosesc de poreclele moştenite din moşi strămoşi. Nicolae a lui Buha, Vasile a lu’ Cătinelu, Cornelia lu’ Căriga, Mihaiu lu’ Iosifu Ioanii Chimului din capu’ satului, Ioanea lu’ Sărăcuţu, Amalia lu’ Păpuc-Poştaru…Practic fiecare familie era purtătoarea unui nume poreclă, izvorât din bogata imaginaţie a lumii satului.
Azi toate s-au schimbat. Apelativele prietenoase se mai rostesc doar la câte “una mică” la bufetu’ sau baru’ răsunător de manele. Pentru că nici folclorul nu se prea mai poartă în această lume.
Dar ceea ce încă s-a păstrat , ce nu s-a pierdut, e urarea de drum bun. Am auzit-o rostită parcă în şoaptă tremurată de aproape fiecare din cei care mi-au fost ghizi în această lume aproape pierdută. “Mergi cu Dumnezeu”… şi dacă încă nu e prea târziu?

Categoria: De suflet
Data: 2010-06-11

Listeaza | Trimite link-ul prin e-mail

• Cruci părăsite. Vieţi uitate! ( de Valentin Covaciu )
• Locuri şi lucruri mai puţin cunoscute din judeţul Mureş ( de Reinhold Meszaros )
• Iubire sau atracţie fizică? ( de opinia mureseana )
• Pamflet cu repetiţie: Comuna Românica ( de Valentin Covaciu )
• Din memoriile unui ziarist ( de opinia mureseana )