„ FENOMENUL” NICULA
În scurta sa viaţă pe Pământ, omul tinde cu ardoare spre Fericire, neînţelegând exact ce anume presupune idealul urmărit. Nimeni nu doreşte să cunoască nefericirea şi, totuşi, prezenţa acesteia se generalizează! Relaţia dintre Fericire şi nefericire decurge, însă, fie din raportarea omului faţă de Domnul Dumnezeu, fie faţă de Satan. Dacă ateii se rezumă la "plăcerile" vieţii terestre, confundând Fericirea cu satisfacerea nevoilor materiale (înainte de moarte mulţi bogaţi îşi mărturisesc trecutul nefericit, fiind realmente capabili să renunţe, pentru prelungirea vieţii, la întreaga avere, sau chiar să dorească a cumpăra - de-ar fi cu putinţă - Duhul Sfânt!), în contrast, creştinii cred în viaţa de după moartea fizică (Fericirea veşnică) şi în suveranitatea spiritului divin. În creştinism (ca o arvună pământeană ce prevesteşte Împărăţia cerurilor), suprema Fericire constă în dobândirea harului Duhului Sfânt, răsplata mântuirii aparţinând - graţie lui Dumnezeu - învingătorilor din lupta cu păcatul. Unii filosofi se întreabă dacă omul este îndreptăţit să acceadă la Fericire, atâta vreme cât asupra lui se poate abate, oricând, nenorocirea! Un potenţial răspuns negativ rezultă din considerentul că nu depinde de voinţa omului să evite cu totul necazurile, indiferent de poziţia ocupată pe scara ierarhiei sociale (referindu-ne la substratul benefic al „loviturilor sorţii”, celebrul Balzac susţinea că "durerile sunt preţul plătit nemuririi")! Ca atare, speranţa în tangibilitatea fericirii este întemeiată, întrucât necazurile au rol de pedagogie divină şi, deci, Dumnezeu ascultă rugăciunea celui care speră la mântuire ("Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine (...) Binele este Dumnezeu, iar Dumnezeu este dragoste"). Indiferent de greutatea care ne apasă pe umeri, numai prin dragoste vom învinge ura! Ştiindu-se că Dumnezeu nu obligă pe nimeni să-i împlinească Cuvântul, fiecăruia ne revine sarcina alegerii între Bine şi rău... Calea de mijloc se exclude, căci "Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău". Deseori, însă, Dumnezeu pedepseşte pe cel pe care îl iubeşte, încercându-i astfel loialitatea. Prin urmare, omul cu inima îndurerată nu trebuie să dispere, întrucât el nu va mai cunoaşte urgisirea lui Dumnezeu, dacă suportă, cu smerenie şi pocăinţă, necazul primit pentru păcatele săvârşite, reuşind prin aceasta să se substituie voinţei Domnului şi să-şi înfrâneze poftele sufleteşti şi trupeşti! Dar, din slăbiciune, majoritatea oamenilor nu aleg salvatoarea Cale a lui Hristos, lăsându-se pradă moravurilor uşoare care decurg din amăgitoarele ispite ale diavolului (să nu uităm că „răul este permis ca omul să vadă Binele”)!
Puţini sunt însă aceia care, în deplinătatea discernământului intelectual, decid să se împace cu Dumnezeu, manifestându-şi deschis sentimentul religios. Credinţa reală se concretizează în frecventarea Sfintelor liturghii din biserici şi mănăstiri, care, nu de puţine ori, pot conduce la adevărate minuni. Este imboldul pentru care, în fiecare an, la 15 august (când prăznuim Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu), sute de mii de credincioşi pleacă în pelerinaj la Sf. Mănăstire din Nicula, o vestită comună clujeană situată lângă oraşul Gherla. Istoricul aşezământului monahal de aici se "pierde" în negura epocii medievale, mai exact în 1552 - an care atestă existenţa mănăstirii, conform celui mai vechi document păstrat în arhive. Printr-un fapt de natură divină, Nicula a devenit cea mai cunoscută localitate din Transilvania: între 15 februarie - 12 martie 1699, ochii Fecioarei Maria, dintr-o icoană, au lăcrimat zi şi noapte, creând o puternică impresie printre credincioşi. De atunci, Icoana a reprezentat obiectul unor multiple peripeţii privind stabilitatea sa, fiind sustrasă pe timpul regimurilor habsburgic şi comunist. Între 1964-1991, Icoana s-a păstrat la Arhiepiscopia din Cluj, de unde a fost strămutată, la 24 martie 1992, din nou, pe catapeteasma bisericii Sf. Mănăstiri din Nicula.
Aici, o mulţime imensă de pelerini vine să se închine, cu pietate, la deja celebra Icoană (pictată, la 1681, de preotul Luca din Iclod), atrasă - ca de un "magnet" - de puterea tămăduitoare cu care Dumnezeu a înzestrat icoana. Proprietăţile supranaturale ale icoanei sunt indubitabil de domeniul evidenţei, întrucât mărturiile celor ce se vinecă se înmulţesc de la o zi la alta! Cu speranţa tămăduirii, înainte de 15 august, nenumăraţi credincioşi români şi străini abandonează preocupările lor laice, preferând să călătorească pe distanţe mari (cu diverse mijloace de transport) cu destinaţia Nicula. După un încetăţenit obicei autohton, românii ardeleni merg pe jos (două-trei zile!) - în grupuri compacte - spre Nicula, având în frunte steaguri ortodoxe şi intonând cântece specifice evenimentului. Spre deosebire de aceia care preferă "comoditatea" rămânerii acasă, pelerinii înţeleg că doar la mănăstire se vor reculege deplin.
Practic, viaţa călugărilor diferă complet de cea lumească, lucru care stârneşte - printre atei - interminabile comentarii răutăcioase! Însă este bine de ştiut că cei care au ales Calea slujirii lui Dumnezeu se roagă neîncetat, din iubire faţă de aproape, pentru iertarea păcatelor celor "din lume". Că, în numele lui Dumnezeu, ei fac rugăciuni pentru alungarea diavolului din sufletele persoanelor demonizate, suplinind de multe ori ineficienţa actului medical. Nu rareori, neiniţiaţii - care asistă temerari la slujbele de alungare a demonilor - cad într-o marcantă stare de tulburare! Deseori, până şi câteva simple cuvinte, rostite în şoaptă de preoţii-călugări, au menirea să schimbe în bine sensul vieţii mirenilor. Cu deosebită preţuire, i-am întrebat pe duhovnicii Sf. Mănăstiri din Nicula cum îşi explică prezenţa atâtor oameni la marea sărbătoare din 15 august. Iată răspunsurile primite:
Părintele Serafim - "Dincolo de grija zilei de mâine, pelerinii înţeleg că primează factorul regenerării sprituale. Se cuvine să nu uităm, niciodată, Rugăciunea poetului nostru naţional, Eminescu: "Crăiasă alegându-te, / Îngenunchem, rugându-te, /Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie. / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea-ţi adorată, / Asupră-ne coboară, / O, Maică Preacurată, / Şi pururea fecioară, / Marie".
Părintele Timotei (eclesiarh) - "De hram, prezenţa impresionantei mase umane are o dublă semnificaţie motivaţională : adorarea Sfintei Icoane şi durerile sufleteşti".
Părintele Visarion (ex-stareţ) - "Omul în suferinţă tânjeşte, cu disperare, să-şi aline sufletul. Obosind să caute aceasta în lume, el apelează la puterile vindecătoare şi mângâietoare ale Icoanei mănăstirii noastre. Rezultatul este pe măsura credinţei fiecăruia".
Împovărat de griji şi dezorientat, omul contemporan se regăseşte cu adevărat numai în dimensiunea creştină a existenţei. Gândind metaforic, viaţa noastră e ca o nucă: are "coajă" şi "miez". Cine se pricepe să spargă fructul, aruncă coaja şi mănâncă miezul... , dar cine nu, muşcă doar din coajă! Eşecul acţiunii dovedeşte lipsa vocaţiei de "spărgători" autentici, precum şi contemplarea pasivă la cel care ne sustrage "miezul" din palmă!
prof. Costel Neacşu
grafica de Adela Puiac
