Uniunea Sovietică şi Statele Unite, ca superputeri în sistemul bipolar, au conlucrat asiduu, mai ales după 1985, la arhitectura geopolitică mondială. Previzibila prăbuşire economică a U.R.S.S. l-a constrans pe Gorbaciov să adopte, în discursurile sale politice, conceptul referitor la "casa comună europeană", acceptând să desovietizeze Europa de est în favoarea "europenizării" Sovietelor prin infuzii de capital financiar extern. De cealaltă parte, politicienii americani din Departamentul de Stat şi cei britanici de la Foreign Office n-au stat nici ei pasivi, vis a vis de ţările comuniste aflate sub dominaţie sovietică. Prin urmare, anglo-americanii au recurs la declansarea războiului diplomatic anticomunist - sub tandemul administraţiei preşedinţilor Ronald Reagan - George Bush şi a premierului Margaret Thatcher (supranumită şi "Doamna de Fier" ). Dacă, sub raport economic, americanii urmăreau deschiderea pieţei blocului comunist est-european, din raţiuni strategice ei îşi planificaseră să aibă acces liber în America Latină şi Orientul Mijlociu. De aceea, politica de influenţă, practicată în înalte sfere diplomatice, a căpătat o anvergura fără precedent! Punctul de pornire, în procesul realizării dezideratelor economice, s-ar putea localiza după anul 1977. Din perioada respectivă, Henry Kissinger (artizanul politicii externe americane în mandatele preşedinţilor Richard Nixon şi Gerald Ford) a trecut la încurajarea diferenţierilor intersocialiste, obtinând îndepartarea ţărilor comuniste de direcţiile trasate de la Kremlin. Ideea americanilor a surâs şi conducătorilor lumii catolice, vădit interesaţi să-şi scoată credincioşii (loiali Papei) de sub autoritatea unei superputeri de confesiune ortodoxă.
În împrejurările degringoladei economice a Sovietelor, Gorbaciov ( perceput în medii speciale ca executant al intereselor Vestului ) a lansat variate proiecte reformiste, prefigurând o nouă ordine globală. Încă înainte de ascensiunea sa în partid şi în stat, P.C.U.S. simulase disponibilitatea către "dialog civic", punând bazele a numeroase Fronturi. În fapt, Fronturile erau simple organizaţii formale , consultative, în care comuniştii discutau amical dificultăţile cu care se confrunta U.R.S.S. Decorul se prezenta identic si în România. Chiar de pe vremea lui Brejnev, în tara noastra figurase Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste (1980), ca o extensie a Fronturilor de la Răsărit. Aşa cum rezultă astăzi din izvoarele memorialistice ale demnitarilor din nomenclatura comunistă (vezi Ion Gheorghe Maurer, dublat de comandorul Radu Nicolae ), în ţara noastră luase naştere un Front (Comitet) de Salvare Naţională încă înainte de venirea la putere a lui Gorbaciov (datat din ianuarie-februarie 1985, ba chiar mai devreme), în decembrie 1984, când Securitatea descoperise manifeste anticeausiste semnate cu initialele C.S.N.). Informaţia este de necontestat, dacă se ia în calcul şi faptul că, în literatura politică din mass-media externă, titulatura "Frontul Salvării Naţionale" s-a vânturat insistent în anii premergători sfârşitului dictaturii ceauşiste, ca şi numele viitorului conducător, Ion Iliescu (pentru confirmare, a se consulta colecţia publicaţiei germane “Der Spiegel”, numărul din 1 decembrie 1986, care conţine un articol ce subliniază sprijinul lui Gorbaciov faţă de Iliescu). Capii mişcării conspirative au încearcat aplicarea loviturii de stat şi în 1987, dar represivul regim dictatorial a neutralizat planul de acţiune. Speranţele lor s-au îndreaptat, încrezător, spre conducerea reformatoare de la Moscova. Toata lumea privea cu entuziasm abordarile politice dezinvolte din discursurile lui Gorbaciov, asteptând de la el facilitarea relaxarii deprinderilor politice totalitare. În viaţa mişcării comuniste sovietice, "marea cotitură " a avut loc la a XIX-a Conferinţă a P.C.U.S. (în 1988), prilej optim ca Gorbaciov să recomande public K.G.B.-ului să se implice ferm în reuşita reformelor iniţiate de el. Din acest moment crucial, P.C.U.S. şi K.G.B. au cooperat strâns în consolidarea Fronturilor populare (din sfera lor de influenţă). În structura de conducere a Fronturilor s-au plasat intelectuali (de obicei recrutaţi de K.G.B.) aflaţi în opoziţie cu nomenclatura comuniştilor conservatori. Fenomenul a cuprins întregul spatiu controlat de Uniunea Sovietica.
La sfârşitul anului 1988, reţeaua Fronturilor "lucra" pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. Fantasticul context sovietic nu a scapat atentiei perestroikistilor români. Tot în anul 1988, stalinistul Silviu Brucan a întreprins un extraordinar turneu european pe itinerarul Washington, Londra, Moscova, Viena si retur, acasa. Oriunde a mers si cu cine s-a consultat, Brucan nu numai ca l-a criticat pe Ceausescu, dar a si cerut ajutorul în favoarea colegilor sai de conspiratie. Ajuns la Moscova, Gorbaciov a salutat proiectul puciului anticeauşist prezentat de S.Brucan, sfătuindu-l totodată ca P.C.R. să nu scape din mână puterea şi să continue guvernarea ţării. "The Independent" cataloga periplul lui Brucan la Moscova ca pe "o încurajare ... pentru activitatea dizidentei în cadrul P.C.R.". Ca să sedimenteze îndoiala în sufletele ascultătorilor români, Ceauşescu i-a considerat pe autorii “scrisorii celor 6” (semnată şi de Brucan) ca fiind trădători şi agenţi care slujesc interesele Statelor Unite, Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Franţei. Dintre aceste mari puteri ale lumii, numai Uniunea Sovietică şi Franţa au recunoscut că deţinuseră informaţii despre activitatea complotului anticeauşist.

Categoria: Politic
Data: 2009-06-25

Listeaza | Trimite link-ul prin e-mail

• U.D.M.R. Târgu Mureş are un nou preşedinte ( de opinia mureseana )
• Pregătiri pentru alegerile europarlamentare ( de opinia mureseana )
• Demitizarea lui Ceauşescu (III) ( de prof. Costel Neacşu )
• Pregătiri pentru alegeri ( de opinia mureseana )
• Sutana, sectoristul şi clubul sau votul pentru europarlamentare ( de Monica Măerean )