Deşi atenţia şi efortul său principal erau îndreptate spre ridicarea şi prosperitatea satului natal, Iustin Handrea a avut şi în Văleni realizări de seamă, pe care nu le putem trece cu vederea. Astfel, la scurt timp după venirea în sat, a creat un nou post de învăţător, el fiind directorul şcolii; a înfiinţat grădiniţa de copii, cu o cantină pentru copiii săraci, lucru cu totul nou pe vremea aceea; a înzestrat şcoala cu un aparat de radio; a pus bazele unei biblioteci; a creat o pepinieră de pomi şi o prisacă pentru albine; a desfăşurat o susţinută campanie – teoretică, dar mai ales practică – pentru plantarea de pomi fructiferi; a iniţiat creşterea iepurilor şi a porumbeilor de casă; a înfiinţat un cămin cultural, în cadrul căruia a desfăşurat o bogată activitate social-culturală. Dar realizarea cea mai de seamă, de care i-a rămas legat numele, cât va exista satul, este edificarea localului de şcoală, existent şi utilizabil în condiţii foarte bune şi astăzi.
Românii din acest sat nu au avut niciodată local de şcoală şi nici nu s-a gândit nimeni să le construiască un „Locaş de lumină” în care copiii lor să-şi poată însuşi, în condiţii omeneşti, bruma de cunoştinţe care se predau atunci. În fiecare toamnă se închiria câte o casă în vederea acestui scop. Dacă ar fi fost vorba de case încăpătoare, soluţia n-ar fi fost dintre cele mai rele, dar adesea se întâmpla ca pe aceeaşi uşă pe care intrau şi ieşeau copiii de şcoală, să intre şi să iasă stăpânii casei, pentru toate treburile gospodăriei. Avutul şcolii se încărca în car şi era dus în altă parte a satului. Zestrea şcolii nu era prea mare, aşa că se putea transporta cu uşurinţă: o sobă, zece bănci, o masă, o hartă, tabla de scris, câteva registre, drapelul şi un scaun – o adevărată sărăcie.
Ceea ce nu au făcut predecesorii săi, ceea ce nu a făcut administraţia locală, s-a încumetat să-ncerce să facă el. În acest scop a căutat să obţină sprijinul comitetului şcolar, dar acesta nici nu a vrut să audă de aşa ceva, motivând că oamenii satului sunt săraci şi nu pot să facă un efort aşa de mare. A încercat să obţină sprijinul administraţiei locale, apoi cel al plasei şi judeţului, dar peste tot uşile i s-au închis. Nu a obţinut nici măcar obişnuitele promisiuni demagogice. Neobositul învăţător nu a dezarmat. Era convins că şcoala trebuie să se construiască cu orice preţ, peste împotrivirea tuturor adversarilor acestei nobile idei puse în slujba obştii.
În acest scop, pentru a face „începutul”, a adus în sat, pe ascuns, pe arhitectul Gh. Matei din Reghin, care – pe baza relaţiilor de prietenie dintre ei – i-a întocmit gratuit planul şi devizul viitoarei şcoli. Tot împreună au plecat la Bucureşti pentru aprobarea acestora. Cheltuielile pentru transport, masă şi cazare le-a suportat Iustin Handrea din buzunarul lui, pentru amândoi. Cu actele în bună regulă, ajuns acasă, s-ar fi apucat de lucru, dar nu avea condiţii materiale. Casieria şcolii era goală, administraţia locală – ostilă, iar sătenii – indiferenţi. „În singurătatea nopţilor de iarnă scoteam planul din sertar, unde-l ţineam ascuns ca pe o relicvă, şi-l studiam cu înfgigurare, cu toate că-l ştiam pe dinafară. Îl mângâiam cu ochii trupului şi ai minţii şi căutam necontenit mijloacele necesare pentru realizarea lui” – notează inimosul învăţător.
În 1936 cursurile şcolare se ţineau în casa lui Todoran Petru, casă veche şi cu aspect puţin primitor, dărăpănată şi acoperită în cea mai mare parte cu o viţă sălbatică, ce lua lumina soarelui. Sala de clasă ocupa camera „cea mare”, în realitate mică şi neîncăpătoare, în care nu intrau nici cele necesare. În acelaşi an, toamna, după deschiderea anului şcolar, a venit un ordin de la Inspectoratul Şcolar Judeţean, indicându-se ziua când va trece prin Vălenii de Mureş ministrul instrucţiunii publice, dr. Angelescu, care venea de la Suseni, unde asistase la inaugurarea unei şcoli primare şi mergea la Bistra Mureşului, în acelaşi scop. Se dădea dispoziţia ca învăţătorul din Văleni să iasă cu elevii la şosea pentru a întâmpina pe cei ce vor veni cu flori şi cu urarea „Trăiască domnul ministru!”
Acest ordin i-a sugerat lui Handrea o idee: să-l oprească pe ministru cu orice preţ, să-i arate condiţiile în care învăţau copiii din Vălenii de Mureş şi să-i ceară ajutor bănesc în scopul edificării şcolii. Pentru aceasta a făcut demersurile necesare, atât pe linie administrativă până la prefect, cât şi pe linie de învăţământ. Dar şi de data aceasta s-a izbit de acelaşi zid al nepăsării, al neînţelegerii şi indiferenţei.
Timpul trecea. Mai erau doar câteva zile până la trecerea ministrului prin sat şi problema încă nu se aranjase. Handrea simţea că dacă nu va folosi acest prilej, şcoala din Văleni nu se va ridica decât cine ştie când. Îndrăzneala era mare, putea sî-l coste mult. Pentru ducerea la îndeplinire a planului său, învăţătorul avea nevoie de un „complice”. L-a găsit în persoana inimosului tânăr de 19 ani, Valer Panga.
În faţa casei unde funcţiona şcoala era un stâlp de telefon de care trebuia să se lege funia. Celălalt capăt al funiei trebuia să fie întins cu mâna peste şoseaua naţională de către Valer Panga atunci când va trece maşina în care se afla ministrul, în acest fel blocându-se trecerea şi creându-se posibilitatea de a sta de vorbă cu mai marele şcolilor din România. A venit şi ziua cu sorocul. Copiii au venit la şcoală aşa după cum li s-a spus: îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi cu buchete de flori. Au fost însoţiţi de părinţii lor, cărora li s-a adăugat şi altă multă lume, pentru că se întâmpla rar să treacă un ministru prin sat şi fiecare voia să vadă cum arată la faţă o mărime politică atît de însemnată, căreia i se spunea „ministru”. Copiii au fost sfătuiţi să nu depăşească buna cuviinţă faţă de mai marele şcolilor din ţară. Sătenii, cu toate că au observat manevrarea funiei, nu şi-au dat prea bine seama despre ce estre vorba, pentru că nimeni, în afară de Valer Panga, nu cunoştea secretul. Au fost oprite toate maşinile care au trecut pe şosea. Până să fie oprită maşina ministrului, printre cele care au fost nevoite să cedeze în faţa funiei a fost şi cea a şefului legiunii de jandarmi a judeţului Mureş. Acesta „l-a luat la rost” pe Handrea, în văzul întregului sat, i-a tras o „săpuneală” zdravănă şi i-a spus „să-şi bage minţile-n cap” şi să-şi vadă de treabă. Era cât pe ce să-l şi aresteze. Învăţătorul şi-a cerut scuze şi i-a promis că se va linişti, văzând că insistenţele sale de a-l îndupleca pe maior să i se permită să stea de vorbă cu ministrul sunt zadarnice.
Fără a se lăsa prea mult aşteptată a venit şi maşina în care se afla ministrul şi prefectul judeţului. În acelaşi mod „nepoliticos” a fost oprită şi aceasta. Handrea s-a scuzat pentru modul neobişnuit pe care l-a folosit pentru a putea sta de vorbă cu „domnul ministru”. Apoi, într-o alocuţiune pregătită din timp, a descris situaţia grea în care se află copiii românoâilor din acest sat, din cauza lipsei unui local de şcoală şi, în încheiere, în numele întregului sat, l-a rugat pe ministru să îi ajute pentru a putea construi ceea ce şi-au propus. După ce a fost vizitată şcoala, dr. Angelescu a ajuns la concluzia că este absolut necesar să se edifice un nou local. Consultând planul acestuia, pe care Handrea i l-a pus la dispoziţie, ministrul a ordonat prefectului să fie alocată, din fondul de construcţii al judeţului Mureş, suma de 200 000 de lei pentru construirea şcolii din Văleni, iar unuia dintre secretarii săi i-a spus să noteze acordarea din fondul special al Ministerului Instrucţiunii Publice a încă 200 000 de lei. Ministrul a rămas uluit, când, acceptând invitaţia de a vizita locuinţa neobositului învăţător, a văzut la casa acestuia depozitate exponatele unui mare muzeu etnografic, la care se adăuga o secţie de muzeu şcolar, care ocupa două încăperi. După ce a vizitat exponatele a exclamat: „Aici trebuie să facem un local special pentru muzeu, atât e de bogat şi de valoros ceea ce văd! Aceste obiecte atât de valoroase trebuiesc cunoscute de cât mai multă lume!”
Era un succes obţinut pe toate planurile. Visul lui Iustin Handrea, din care în acel an îşi făcuse un ideal de viaţă, începea să prindă contur. A stat de vorbă cu oamenii, a creat un comitet de construcţie în care a inclus şi pe reprezentanţii administraţiei locale. Notarul, care până atunci nici n-a voit să audă despre construirea localului şcolii, s-a încadrat din ce în ce mai mult în această acţiune, iar pretorul i-a aprobat prestaţia necesară în oameni şi atelaje din partea întregului sat. Administraţia locală, care nu s-a mai putut opune, a avansat în contul banilor pe care urma să-i primească de la prefectură şi de la minister, suma necesară începerii lucrărilor pentru fundaţie. Ba încă s-a angajat confecţionarea cărămizilor, deschizându-se un şantier aproape de sat, unde se găsea un pământ foarte bun şi apa necesară.
Pentru că lucrările odată începute nu se mai puteau opri, primăria a avansat în continuare sumele necesare, sub formă de împrumut, în contul celor promise de ministru. Dar acesta, odată ajuns la Bucureşti, a uitat de şcoala lui Handrea, a uitat de toate, iar prefectul, ca să saboteze din nou această acţiune, n-a dat nici el nici un ban. Promisiunile lor au fost demagogie ieftină, propagandă politică. Cu toate acestea, şcoala s-a făcut, iar copiii s-au mutat definitiv în şcoala cea nouă. Un ajutor substanţial la ridicarea şcolii a acordat dr. Eugen Nicoară, preşedintele despărţământului Reghin al „Astrei”.
Lupta neobosită şi neînfricată, voinţa dârză, cutezanţa omului care ştie ce vrea, înfruntând orice pericol şi risc, tactul pedagogic, perseverenţa au învins nepăsarea, lâncezeala unei administraţii publice putrede, corupte şi au dat satului izvor de lumină.
Prof. Gheorghe Dărăban

Categoria: De suflet
Data: 2009-09-06

Listeaza | Trimite link-ul prin e-mail

• Cruci părăsite. Vieţi uitate! ( de Valentin Covaciu )
• Locuri şi lucruri mai puţin cunoscute din judeţul Mureş ( de Reinhold Meszaros )
• Iubire sau atracţie fizică? ( de opinia mureseana )
• Pamflet cu repetiţie: Comuna Românica ( de Valentin Covaciu )
• Din memoriile unui ziarist ( de opinia mureseana )