Întâmplarea
Nu toate familiile au o casă a lor. Unele familii locuiesc în chirie. Altele locuiesc pe la rude. Altele se mută dintr-un loc în altul până într-o zi când se întâmplă o minune şi ajung să aibă un loc stabil. Familia Popa era una din familiile care se mutau dintr-un loc în altul. Când locuiau la ţară, când erau la oraş, când stăteau la bloc, când la casă. Nu aveau nimic stabil. Copii lor, o fetiţă şi un băiat de vre-o opt-nouă ani, se mutau de la o şcoală la alta, îşi schimbau prietenii după cum îşi schimbau casa. Pentru ei era o distracţie. Le plăcea „aventura”, le plăcea să vadă oameni noi, locuri noi. Nu erau copii mofturoşi. Se adaptau uşor la orice situaţie. De câteva luni, stăteau într-o casă închiriată la marginea unui oraş. Stăteau în casa unei bătrâne. Doamna Ionescu, gazda, era destul de severă. Deşi nu locuia în casă cu ei ci la câteva case mai încolo, ea venea în fiecare zi în „inspecţie”. Vroia să ştie dacă vasele sunt spălate, dacă mocheta a fost curăţată, dacă au fost spălaţi şi hrăniţi copii. Nu vroia să facă rău, nu vroia să supere, ea vroia doar să dea ordine şi să verifice bunul mers al lucrurilor. Mama se supăra câteodată, mai plângea, mai ofta, dar ce să facă? Chiria era mică, locuinţa spaţioasă şi în plus acolo aveau tot ce le trebuia. Copiii se jucau în curte, erau tot timpul sub ochii ei. Într-un fel era bine, dar era prea băgăreaţă doamna Ionescu.
Zilnic prin curtea lor se perindau toate pisicile vecinilor. Copiii se jucau cât se jucau cu ele apoi acestea plecau înapoi. Fiecare pisică avea un nume. Copiii le strigau, iar, acestea veneau îndată la o porţie de mângâieri şi dezmierdări. Într-o dimineaţă la ei în curte a apărut un pisoiaş, cam de câteva luni, vărgat şi cu o dungă neagră pe mijlocul spatelui. Pisoiul era flămând, slăbit, obosit. De cum îl văzură copii i-au adus o farfurie de lapte. Atât era de flămând încât în câteva secunde a sorbit tot laptele. Mama înduioşată i-a mai pus o porţie de lapte. Toată ziua pisoiul a stat tolănit la soare, s-a jucat cu copiii. Îi plăcea tare mult la ei. Îngrijorată mama se gândea ce să facă cu el. L-ar fi ţinut dar îi era frică tare de doamna Ionescu. Nu ştia ce are să zică acesta. Nu era casa lor, pisica lasă păr, îşi ascute ghearele în mobilier, mai face mizerie. Copiilor le plăcea pisicuţa şi era bine ca aceştia să crească în compania unui animal, dar ce va spune doamna Ionescu? După un timp se gândi că ar fi bine să ţină pisica în garaj. Acolo nu era mobilă de stricat, nu avea unde să lase păr, dar se putea juca alături de copii ori de câte ori îi poftea inima. Într-o cutie de carton i-au făcut un pat cu câteva cârpe, au cumpărat două farfurii una pentru apă şi lapte şi una pentru mâncare. Ce mai, au făcut o întreagă investiţie pentru a-i asigura pisicii tot confortul necesar.
După câteva zile doamna Ionescu pe când făcea controlul zilnic auzi un mieunat. Surprinsă puţin, ea întrebă:
-Aveţi cumva pisică?
-Nu, nu avem nicio pisică, minţi mama şi se înroşii puţin.
-Parcă am auzit un mieunat, zise ea.
-Nu avem şi, şi dacă am avea, nu ştiu ce rău am face. Chiria am plătit-o la timp, casa e curată, curtea e îngrijită. Nu am face nuciun rău dacă am ţine o pisică.
-Aşa este! Nu m-ar deranja dacă aţi ţine o pisică. Eu iubesc mult pisicile. Am avut un pisoiaş vărgat şi a plecat acum câteva zile şi nu ştiu ce –a întâmplat cu el. Îmi este frică să nu fi păţit ceva. Spuse doamna Ionescu.
După ce au mai sporovăit ele cam o jumătate de oră, au ieşit în curte să stea la soare. Pe când doamna îşi savura cafeluţa pe care i-o oferise mama, pisicul nostru ieşii din garaj. Adormit se freca încet de plante, se întindea la soare, se scutura, era semn că dormise puţin.
-Miţa- Miţa! Strigă doamna Ionescu. Miţa hai la mama!
Pisicul auzindu-şi numele, întâi se opri, apoi se uita atent spre locul din care venea sunetul. O zări pe doamna Ionescu şi în câteva secunde era la dânsa în braţe. Torcea şi se freca de mâna ei. Era tare bucuroasă pentru că şi-a întâlnit stăpâna.
-Aceasta este Miţa, pisica mea! De când este la voi? Întrebă doamna Ionescu pe un ton autoritar.
Ruşinată, mama, cu ochii în pământ, nu ştia ce să spună. Îi era ruşine. O minţise pe doamna Ionescu, ea era proprietara casei în care locuiau şi se gândea că lucrul acesta nu va duce la ceva bun pentru ei.
-Miţa este la noi cam de trei zile. Nu ştiam ce să zic. Nu ştiam că vă plac pisicile şi vroiam să le fac o bucurie copiilor. Vă rog nu vă supăraţi. Noi nu am ştiut că este pisica dumneavoastră. Copiii o îndrăgesc foarte mult şi mă gândeam să o păstrăm.
-Nu-i nimic. Bine că am găsit-o eram tare îngrijorată. Dacă vreţi să ţineţi un pisic am să va găsesc eu unul. Are o doamnă pe aici prin vecini. Am să vorbesc cu ea poate nu i-a dat pe toţi.
După această întâmplare, mama a început să o vadă altfel pe doamna Ionescu. A început să realizeze că ea ne vizita doar pentru că se plictisea acasă. Apoi încetul cu încetul ea a devenit tot mai apropiată de mama. Venea la o poveste şi o cafeluţă, apoi venea la masă până când am început să-i spunem „bunica”.
Pisica şi dieta
De Nistor Mircea Iulian
O pisică dolofană
Care şoareci n-a vânat,
Vrând să fie şi ea doamnă
S-apucă de exersat.
Sare-n sus pe trambulină,
St-aplecată pe ghidon,
Bea numai apă străină
Căci nu suportă sifon,
Rostogoale peste cap,
Băi de soare şi masaj,
Dimineaţa numai crap
Şi pe burtă un corsaj.
Iar când seara se aşterne
Cu sau fără nori de vată,
Ea degust-atunci alene
Şoricei în ciocolată.
