După ce Hristos şi-a dat duhul pe crucea pe care fusese răstignit şi batjocorit, „findcă era vineri şi ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia”(Ioan 19, 31), au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele picioarelor celor doi tâlhari răstigniţi alături de Iisus, după care toată lumea a plecat, mai cu seamă când s-a cutremurat pământul şi soarele s-a întunecat. Sfânta Tradiţie spune că Maica Domnului a venit cu un coş de ouă să-l dea soldaţilor, ca să o lase să-l ia pe Fiul său. Când a luat coşul pe care-l pusese lângă cruce, a căzut o picătură de sânge din mâinile Mântuitorului peste ouă şi deodată toate s-au înroşit. Au venit toţi soldaţii şi au luat câte unul ca să aibă şi ei un semn despre cea din urmă minune a lui Hristos. De atunci este obiceiul să se înroşească ouă de Paşti.
Când Iisus îşi ducea crucea la locul osândei, iudeii aruncau cu pietre în chinuitul Său trup. Se spune că Dumnezeu a făcut ca pietrele acelea să se preschimbe în ouă roşii, şi-n amintirea acelei întâmplări se fac de Paşti ouă roşii.
Din moşi-strămoşi se mai spune că, în Ziua Învierii, o fată ducea ouă în poală. Pe drum, află că Iisus a înviat şi aleargă spre casă ca să ducă vestea cea bună. Pe drum s-a întâlnit cu nişte iudei cărora le-a spus: „-Hristos a înviat!”. Dar ei au început să râdă spunându-i: „-Atunci va învia Hristos când s-or roşi ouăle din poala ta!”. Fata atunci s-a uitat în poală şi a văzut că ouăle erau roşii. Întru acea amintire se fac până astăzi ouă roşii la Paşti.
Există în popor credinţa că ouăle roşii păzesc casele de duhurile rele. Se spune că diavolul întreabă mereu de se mai scriu ouă pe Pământ şi de mai sunt colinde prin sate. Când nu se vor mai zice colinde şi nu se vor mai încondeia ouă, atunci diavolul va pune stăpânire pe lume.
Datina creştină este că după Înviere, toţi ai casei, întorşi de la biserică, gustă din pască şi ciocnesc ouă roşii. Întâi ciocnesc soţii:nevasta ţine oul şi bărbatul ciocneşte, zicând: „-Hristos a înviat!”, iar nevasta răspunde cu: „Adevărat a înviat!”. Apoi ciocnesc părinţii cu copiii, cu ceilalţi musafiri de la masă, pe rând. Învingător este cel care a rămas cu oul nespart. Se spune că acela este cel mai tare în credinţă.
Obiceiul de a se înroşi şi de a se ciocni ouă roşii de Paşte este un obicei străvechi la popoarele creştine. Există multe legende asupra originii acestui obicei. Printre altele se zice că, după Înălţarea la cer a Mântuitorului, una dintre femeile mironosiţe, şi anume Maria Magdalena, devenită neobosită propovăduitoare a Evangheliei lui Hristos întocmai ca Apostolii, a ajuns şi la Roma şi s-a înfăţişat în faţa cezarului Tiberiu, căruia i-a spus toate cele despre Hristos, precum şi despre tratarea cea nedreaptă şi batjocorirea ce i se făcuse de către Pilat, care, căzând în dizgraţia împăratului, a fost pedepsit pentru faptele sale. Ajunsă în faţa împăratului, Maria Magdalena i-a dat acestuia un ou roşu zicându-i: „-Hristos a înviat!”. Şi cu aceasta şi-a început în faţa lui propovăduirea ei despre învierea lui Hristos. Creştinii din Roma auzind despre aceasta, au început să practice şi ei acest obicei, care s-a răspândit curând la toate popoarele creştine.
Culoarea roşie a ouălor ne aminteşte de sângele Mântuitorului care s-a vărsat pentru noi, iar de este o culoare mai deschisă închipuie bucuria obştească pentru triumful lui Hristos asupra morţii, pentru Învierea Lui din morţi, răscumpărarea noastră şi învierea în cealaltă lume. În această împrejurare, oul este un frumos simbol al renaşterii noastre în viaţa viitoare.
Din ou iese o vietate care intră în viaţa păsărilor cereşti, când se eliberează de coaja ce închidea în sine germenele fiinţei sale. Tot aşa, oarecând, şi noi lepădăm aici tot ce este trupesc şi, cu puterea Învierii lui Hristos, renaştem la o nouă viaţă fericită şi veşnică, pentru cei drepţi.
ŞTEFAN COSTEA

Categoria: Religie
Data: 2009-04-16

Listeaza | Trimite link-ul prin e-mail

• “După credinţa voastră fie vouă!” ( de preot Daniel Camară )
• Omorârea lui Dumnezeu ( de Mihai Vlasa, Deda )
• “Bucuria Învierii Domnului covârşeşte orice tristeţe”, ( de opinia mureseana )
• Iadul ca “tristeţe” a raiului ( de Mihai Vlasa, Deda )
• Prigoana Bisericii Ortodoxe Române în comunism (I) ( de prof. Costel Neacşu )