Cronica literară
Poetul curăţit de luturi
Despre „Nobleţea tăcerii” şi, într-un registru al suprizei semantice, a umbrei şi a interferenţei, ne vorbeşte George L. Nimigeanu în recentul volum de poezie, publicat la Casa de editură Samuel. Ab ovo, trebuie făcute percizări vizavi de intensitatea conceptului, dincolo de substanţa sa filosofică. Există un punct de forţă în care tăcerea acumulează mai vechi resentimente, opoziţii, bruiaje cotidiene sau suprasensibile, rezerve ontice, relaţii deficitare dintre sine şi suprasine, dintre om şi divinitate, dintre întrebari şi răspunsuri de zonă metafizică, ce iradiază în atitudinea poeziei şi-n atitudinea poetului, într-un fel ce presupune noncompromisul, asumarea demnă a conflictului, tratarea lui de la înălţimea demnităţii nobiliare. A discuta despre tăcere, mai e tăcere? Iată dilema din care poetul trebuie să iasă prin ofertele generoase, ce-i drept, ale versului. Există, s-ar putea spune, dincolo de tăcerea vorbită, tăcerea compromisului, tăcerea impusă de condiţia umană, de raporturile omului cu divinitatea, de confruntarea dintre mister şi întrebare. Sigur că planurile pe care se pliază conceptul tăcerii vizează tăcerea cotidiană şi tăcerea metafizică, una de asubstanţă obstinantă, cealaltă de substanţă paradoxală, care se substrage, fireşte, raţiunii, înţelegerii ultime. Tăcerea obstinantă se vrea un fel de replică revoltată la peisajul acesta indiferent. Poetul ni se arată într-o ţinută demnă ce exclude compromisul, asemeni poeţilor pursânge, ce au conştiinţa că va exista oarecum o instanţă ce va contabiliza dimensiunea reală a acestui timp artistic, dincolo de ţesătura de relaţii interesate, nedemne lumii scrisului. El îşi trăieşte poezia asemenea vieţii şi viaţa asemeni poeziei, în aşa fel încât sugerează contopirea acestora într-un semn al nobleţii, al demnităţii înalte, al revoltei privilegiate de cuvânt.
Poetul, „suflet drept şi curăţit de luturi”, tinde spre o comuniune metafizică cu esenţele, cu convingerea că tăcerea este altceva decât definirea unei stări, care, oricum, e compromisă de vreme ce vorbeşti despre ea. „Dar nu citeşti... nu scrii... asculţi şi taci.http://www.opiniamureseana.ro/ Tăcerea n-are nume... doar copaci” . Sigur, asocierile de acest gen presupun starea de graţie, ineditul, în măsura în care ceva ar fi nou sub soare, dar cum nimic nu e nou, am întâlnit şi o formulă de genul „răzbunarea e o pădure”, nu în perimetrul poeziei, ceea ce nu înseamnă, totuşi, că poetul nu excelează în asocierii de o sugestie copleşitoare.
Conceptele de fond cu care operează Nimigeanu în acest nou volum de poezie vizează tăcerea, nobleţea şi interferenţele; centri de forţă ce iradiază din substanţa cărţii. Tăcerea lui Nimigeanu îşi declină sensurile fireşti spre subiacenţe de mare promisiune dilematică sau, s-ar putea spune, dialectică, în măsura în care presupun un joc imaginar al dialogului într-o zonă de substrat. De fapt, tăcerea pusă în act de Nimigeanu îşi trage seva din nelinişti deduse din confruntarea cu misterul ontologic, din care rezultă nelinişti şi mai profunde şi sentimente de zădărnicie copleşitoare. Atunci încearcă interferenţa, despre care vorbeşte într-una din cele trei secţiuni ale cărţii; tăcerea ce sălăşluieşte în elementele primordiale încearcă să o „mântuie-n cuvânt”, poetul se insinuează în cuvânt, încercând în acest fel să intre în vastul câmp al definirii, unde cuvintele se vor fi încărcat de alte sensuri decât cele general acceptate; se vede, în oglinda imaginarul său, „în carte literă subţire.”
Se pare că totu-i o copie a adevăratei luni, în care fiecare entitate, obiect sau fibră vegetală are o chemare nelămurită spre propria-i matrice, spre adevărata existenţă ce va fi existând, poate într-o altă formulă: omul poartă cu el acea îndoială şi acea sperantă a lumii de apoi, în timp ce iarba „visează celălat pământ”. Există totuşi interferenţa, o interferenţă subtilă, a vagului şi a intuibilului; undeva intr-o zonă greu accesibilă sau acesibilă accidental, cu instrumentele subconştientului sau, alteori, cu ale revelaţiei. În aceste câmpuri de posibilă comunicare caută poetul „Răspuns Esenţialei Întrebări”. Surprinzător cum se creează relaţii între elemente primare şi suprasensibile, într-o gestică poetică ce personifică şi umanizează, ce şterge parcă diferenţele; bunăoară „lumina doarme-n călimară”, iar „pana moţăie într-un gând”. Această inverstire deschide perspective spre o interferenţă elementară între lucruri şi nelucruri: „pe tron astral orânduie Cuvântul/ care pe dinăuntru sfânt împarte/ în cele vii precumn şi-n cele moarte/ aerul, apa, focul şi pământul.”
Într-o altă perspectivă a cărţii, poetul se arată copleşit de propria-i existenţă, aplecat în faţa destinului, un destin cristic totuşi –„Azi răstignit pe-o cruce a Luminii / picură sînge şi din coasta ta / coroană de-mpărat pe frunte spinii / zilnic silesc a te încorona”. Odată trecut acest prag elegiac, poetul îşi asumă din nou acea demnitate nobiliară, cu conştiinţa că viaţa ca favoare trebuie asimilată poeziei, la formele sale cele mai subtile, mai profunde, acolo unde poetul caută tâlcurile existenţei. „Silabisesc în Cartea Lumii fila / vieţii ce mi s-a dat ca o favoare... / Dar tâlcurile nu sunt uşoare”.
Versul lui Nimigeanu are acea fluenţă clasică aproape de cântec, în care se întâlnesc sonuri din marea poezie, cu predilecţie ronsardiene şi shakespeariene, într-o formulă ce-şi câştigă dreptul la specificitate, aşa încât expresia acestei poezii asimilează o particularitate nimigeaniană inconfundabilă.
Se spune, printre prieteni şi critici, că „Nobleţea tăcerii” ar fi cartea cea mai reuşită a lui Nimigeanu, asta presupune, fireşte, că poetul urcă spre noi promisiuni, în pofida senectuţii, pe care trebuie să o consemnăm biologic, dar în niciun caz spiritual.
I.S. Moişa
