Poporul român, ca trăitor al dreptei credinţe ortodoxe, a devenit astfel apt pentru jertfă. Cei care au dat obolul sacrificiului creştin, în Numele Domnului Hristos, şi-au asumat marele adevăr că a fi "aproape de sabie" înseamnă a fi "aproape de Dumnezeu", înţelegând Jertfa ca "renunţare, lepădare de sine, căutare dincolo de sine". Urmând calea jertfei supreme, care mijloceşte comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu, credincioşii Bisericii noastre postbelice au constituit samânţa martirajului celor 1.104 eroi ai Revoluţiei din decembrie 1989, propovăduindu-L pe Dumnezeu, Cel "îndelung-suferitor"…, Care S-a dezvăluit lumii ca Fiu şi Cuvânt, făcându-Se "un om vulnerabil în faţa suferinţei". Până la moarte pe Cruce…
Nici în timpul regimului Ceauşescu, între 1965-1989, Biserica nu s-a bucurat de un statut mai bun din partea conducătorilor. Dimpotrivă. Deşi preşedintele-dictator Nicolae Ceauşescu a facilitat introducerea "legalităţii socialiste" în activitatea Ministerului de Interne, s-au reluat practicile coercitive specifice perioadei de implementare a regimului comunist: inventarea unor infracţiuni de drept comun; convocarea la Securitate; bătăi în timpul anchetei; avertismente; supravegheri; interceptarea corespondenţei şi a convorbirilor telefonice; confiscarea obiectelor de cult şi a manuscriselor; anihilarea canalelor de legătură cu exteriorul ţării… Acestor forme primitive de represiune li s-au adăugat nenumărate întoxicări informative prin omisiune. De pildă, în manualele de istorie şi literatură erau nominalizate contribuţiile culturale ale lui Dosoftei si Varlaam, dar nu se preciza faptul că era vorba de figuri marcante de mitropoliţi. Mai mult decât atât, chiar Biserica, privită ca instituţie, şi Dumnezeu erau ortografiate deseori fără iniţială mare! Ca doctrină oficială a statului comunist, ateismul s-a generalizat în întregul sistem de învăţământ, conţinutul cărţilor didactice pliindu-se pe politica trasată oficial de autorităţi. S-a ajuns până acolo încât, în vremea preşedintelui-dictator Ceauşescu, opresiunea propagandei comuniste a consemnat "fenomene" ca dărâmarea bisericilor, arderea bibliilor şi… pictarea părinţilor lui Ceauşescu, în nota unui inegalabil cult al personalităţii, pe pereţii bisericii din Scorniceşti - locul său natal. Astfel, promotorii socialism-comunismului s-au îndepărtat complet de un popor tot mai extenuat de înfometarea sufletească şi trupească, însă, cu precădere în 1989, libertatea românilor avea sa fie favorizată de climatul politic internaţional… U.R.S.S. şi S.U.A., ca superputeri în sistemul bipolar, au conlucrat asiduu, mai ales după 1985, la arhitectura geopolitică mondială. Previzibila prăbuşire economică a Sovietelor l-a constrâns pe preşedintele Gorbaciov să adopte, în discursurile sale politice, conceptul referitor la "casa comună europeană", acceptând să desovietizeze Europa de est, în favoarea "europenizării" U.R.S.S. prin infuzii de capital financiar extern. Procesul de dizolvare a blocului comunist a cunoscut apogeul în timpul guvernării liderului de la Kremlin, "solidar" tacit cu voinţa de libertate a popoarelor din sfera de influenţă a U.R.S.S. şi, implicit, cu mişcarea socială declanşată la Timişoara împotriva sistemului politic ateist.
În decembrie 1989, după un an în care psihoza revoluţiei şi dezideratul libertăţii spulberaseră mitul invincibilităţii regimurilor totalitariste în ţările din "lagărul sovietic", România ceauşistă rămăsese ultimul bastion al comunismului… Prăbuşirea regimului s-a produs mai întâi la Timişoara, sub auspiciile unor "germeni" religioşi: protestul lui Laszlo Tökeş, un “pastor” reformat intens mediatizat în exteriorul României, precum şi lozincile scandate de populaţia majoritar - ortodoxă a Timişoarei ("Există Dumnezeu!", "Dumnezeu e cu noi!", "Vrem libertate, nu Securitate!" etc). Printre revendicările manifestanţilor Timişoarei s-au găsit şi cereri referitoare la libertatea de exprimare a presei (de exemplu, lista cu doleanţe înmânată Consulatului General al Iugoslaviei şi citită la Radio "Europa liberă", precum şi lozincile "Libertate presei!", "Vrem Adevărul!"; "Jos minciuna!") etc. Concepţia anticeauşistă şi anticomunistă a timişorenilor reiese nu doar din analizarea lozincilor scandate, ci şi din numeroasele grafitti, manifeste, pancarte, fluturaşi, rezoluţii, apeluri, urale, refrene melodice etc.
Deoarece manifestaţiile din perioada 14-31 decembrie 1989 s-au caracterizat printr-o evoluţie graduală de organizare, revendicările formulate au devenit radicale în mod treptat, făcând ineficientă intervenţia brutală a forţelor de ordine publică. Fără să înţeleagă "pledoaria" Timişoarei pentru redobândirea virtuţilor general-umane, ignorate de regim, preşedintele Ceauşescu a iniţiat o acţiune sistematică de denigrare a originii şi obiectivelor urmărite de participanţi în stradă, cu intenţia discreditării şi a desolidarizării locuitorilor ţării cu timişorenii. După anunţarea stării de necesitate, într-o şedinţă convocată în 17 decembrie cu membrii Comitetului Politic Executiv al P.C.R., Ceauşescu concluziona tendenţios: "Am avut şi situaţia din 1968, dar acum este mai rău decât în 1968, pentru că se face demagogie, se înşală poporul cu lozinci anticomuniste, pentru că se urmăreşte de fapt lichidarea socialismului". Trebuie menţionat însă că primele lozinci împotriva dictatorului Ceauşescu şi a socialism - comunismului nu s-au scandat în "cazul Tökeş" (în 15 decembrie), ci în 16 decembrie, pe străzile Timişoarei, cu o zi înainte să se instituie starea de necesitate, pe fondul căreia Protopopiatul din Timişoara avea să interzică oficial tragerea clopotelor si înmormântarea celor decedaţi. "Epicentrul" revoluţiei de la Timişoara l-a constituit Catedrala Ortodoxă, în jurul căreia sute de timişoreni credincioşi manifestau cu lumânări aprinse în mâini, intonau colinde şi se rugau lui Dumnezeu. Atitudinea lor curajoasă a mers până la supremul sacrificiu, în condiţiile în care autoritatea de stat a luat măsuri severe de neproliferare informaţională în interiorul şi exteriorul ţării. În acest context, pentru eficientizarea protestelor, timişorenii au inventat sloganul "Azi în Timişoara / Mâine-n toată ţara!", difuzat în premieră de Radio "Europa liberă", fapt care a contribuit la ieşirea masivă pe străzi a celor mai curajoşi dintre români. Lozincile din Timişoara conţineau, în general, îndemnuri de încurajare, mobilizare, solidaritate civică, nonviolenţă, demnitate, recunoaşterea oficială a credinţei, recunoştinţa morală faţă de morţi şi răniţi, referiri la identitatea proprie etc. Consecinţa: autoritatea de stat a pierdut controlul şi, în 20 decembrie, liderii revoluţionarilor din Piaţa Operei au proclamat oficial faptul că Timişoara devenea primul oraş-liber de comunism, în faţa unei mulţimi care stătea în genunchi şi rostea rugăciunea "Tatăl nostru". Aşa a început, în oraşul de pe Bega, "poezia unui miracol istoric" - o "poezie" impregnată de religiozitate şi extinsă, cu rapiditatea unei irezistibile "contagiuni" mentale, inclusiv în alte oraşe: Sibiu, Cluj-Napoca, Alba-Iulia, Bucureşti etc. Astfel, în 21 decembrie, manifestanţii au acţionat la Sibiu, după lăsarea nopţii, aprinzându-şi brichete, lumânări şi diverse hârtii. O parte din ei au pătruns în incinta bisericilor ortodoxe, trăgând clopotele pentru "trezirea" tuturor locuitorilor. Această atmosferă s-a perpetuat şi la Cluj-Napoca, unde, în piaţa Libertăţii, a ajuns în oraş o coloană având în frunte un copil purtând lumânări aprinse. Totodată, era ziua în care, la Timişoara, s-a consemnat, în mod deschis, solidaritatea preoţilor cu actul revoluţionar. "Sfânta zi a libertăţii" (22 decembrie 1989) avea să fie cântecul interpretat de marele artist Ioan Bocşa, pe treptele Comitetului Judeţean al P.C.R. Alba-Iulia, la puţin timp după ce mass-media a anunţat oficial "fuga" familiei prezidenţiale (la ora 12.08) cu un elicopter, de pe acoperişul C.C. al P.C.R. din Bucureşti. Imediat, revoluţionarii bucureşteni au ocupat Radioul şi Televiziunea. Intervenţiile lor, pe posturile naţionale, s-au desfaşurat într-un climat dominat de confuzie, suspiciune, emotivitate, îmbulzeală şi strigături disperate. Constituirea noii structuri de putere a favorizat impulsionarea vieţii religioase, sub îndrumarea Patriarhiei Române: autoritatea de stat a recunoscut oficial Credinţa, ca drept elementar şi fundamental al omului; s-au transmis în direct slujbe la radio şi televiziune; s-au înfiinţat periodicul "Vestitorul Ortodoxiei" şi alte publicaţii cu profil teologic; după 50 de ani de privaţiune mediatică, s-au ascultat colinde la nivel naţional; preoţilor li s-a acordat libertatea de a participa la viaţa politică; s-a introdus, facultativ, materia didactică "Religie" în şcoli; a crescut numărul institutelor (seminarii şi facultăţi) pentru pregătirea teologică a elevilor şi studenţilor etc

Categoria: Religie
Data: 2009-06-05

Listeaza | Trimite link-ul prin e-mail

• “După credinţa voastră fie vouă!” ( de preot Daniel Camară )
• Omorârea lui Dumnezeu ( de Mihai Vlasa, Deda )
• “Bucuria Învierii Domnului covârşeşte orice tristeţe”, ( de opinia mureseana )
• Ouăle roşii în tradiţia creştină ( de Ştefan Costea, Daneş )
• Iadul ca “tristeţe” a raiului ( de Mihai Vlasa, Deda )