„Dumnezeu când a făcut
Pământul, la început,
A ales un loc frumos
Pe Târnava-Mare-n jos
Şi l-a binecuvântat
Cu ogor de semănat,
Cu păduri de colindat
Şi cu dealuri de urcat”
Inv. Elena Deac
Locul acesta, binecuvântat de Dumnezeu, este o făramă din veşnicia despre care Lucian Blaga spunea că „s-a născut la sat”; este satul meu.
Fiecare dintre noi purtăm în suflet un strop de veşnicie pentru că, mai devreme sau mai tarziu, ne naştem mereu din părinţi ce-şi au veşnicia la sat.
Dacă ne-am întoarce în trecutul îndepărtat al existenţei noastre, cu siguranţă am găsi un pe cineva ce vine din lumea cuminte a satului, hrănind cu veşnicie rădăcinile noastre.
Eu cred că, mai mult ca oricare alt popor, fiinţa neamului românesc nu poate fi desprinsă de dimensiunea satului, pentru că satul este leagănul identităţii noastre naţionale.
Port în fiinţa mea pecetea veşniciei locului în care m-am născut, locuri minunate, cu oameni frumoşi şi harnici, aşezaţi de sute de ani pe malul drept al Târnavei-Mari, în apropiere de Dumbrăveni, orăşelul în care mi-a rânduit Dumnezeu să-mi aflu locul şi să-mi aduc şi eu bruma de osteneală pe altarul învăţământului românesc, slujind ca dascăl la Liceul Teoretic din micuţa noastră urbe.
Poate că pentru unii, faptul că s-au născut la sat este doar o întâmplare şi chiar şi-ar fi dorit să se nască în alt loc, dar eu sunt mândră de locul unde-mi stau înfipte rădăcinile; de acolo mă voi hrăni atâta vreme cât îmi va rândui Dumnezeu să exist în această lume.
Când spun „Alma”, spun „veşnicie” şi cred că Blaga s-a născut sub semnul tăcerii tocmai pentru a căuta în imensitatea veşniciei, definiţia satului românesc.
Având privilegiul să mă număr printre „cei aleşi”, printre cei cărora li s-au spus de la începuturi, „învăţători”, am putut să strecor în pagina curată a minţii de copil, printre bastonaşe şi liniuţe, puţină dragoste pentru portul popular, un strop de recunoştinţă pentru doinele şi frumoasele cântece de pe Târnava-Mare şi un infinit de dăruire pentru readucerea în lumină a frumoaselor obiceiuri şi tradiţii despre care le-am povestit copiilor că mi-au mângâiat mie copilăria.
Aşa a luat fiinţă Grupul Folcloric „Păpălura”.
Numele său vine de la un obicei de Sfântu’ Gheorghe pe care l-am prezentat la prima nostră participare la un festival, obţinând locul I.
„Păpălura” este de fapt, un suport de lemn în formă de cruce, împodobit cu primele flori de primăvară şi primele ramuri verzi ale pădurii, cu care fetele, înainte de ivirea zorilor, colindă prin sat şi cântă:
„Păpăudă, udă
Haida de ne udă
C-o găleată nouă
C-o mână de ouă
C-o găleată plină
C-un kil de slănină.
Păpăudă, udă
Haida de ne udă
Să ploaie, ploile
Să crească holdele
Să ploaie ploiţe
Să crească holdiţe
Să facem colaci,
Să dam la săraci
Să facem covrici
Să dam la voinici”.
Acest obicei are semnificaţia unui maslu pentru ploi la timp şi vreme bună la hotar.
Fetele sunt stropite cu apă de către feciori şi primesc ouă de la fiecare casă.
Tot în cadrul Grupului Folcloric s-a realizat „Obiceiul de nunţă”, cu stegar şi fete de nun, care a avut mare succes obţinând multe premii la numeroase festivaluri de folclor.
Cele mai frumoase premii ni le-au oferit oamenii cu aplauzele lor, mai ales cei în vârstă, care au trăit emoţii din tinereţe; când badea Ion şi lelea Marie au strâns o lacrimă în colţul ochilor, cînd unele femei ne-au dăruit câte o ie sau câte o cămaşă purtată în tinereţele lor, am simţit că într-adevăr, nu putem să nu ne întoarce la rădăcini.
De ce să uităm „hainele româneşti” în lăzile vechi ale bunicilor, de să nu fim mândri de originea noastră?
Participând la multe festivaluri, la emisiuni TV, copiii au prins drag de tot ce înseamnă folclor iar evenimentele la care participăm constituie pentru ei momente inedite.
Crăciunul, cu vraja colindelor, i-a adus în faţa camerelor de filmat, alături de cântăreţi consacraţi; nevinovăţia lor, limpezimea vocii, au fost cei mai minunaţi clopoţei cu care am intrat în casele oamenilor, să le spunem că vine Moş Crăciun.
Grupul Folcloric al Liceului Teoretic Dumbrăveni a intrat „cu dreptul” în noul an: am reuşit, în sfârşit, cu ajutorul unor oameni inimoşi „şi la pungă groşi”, să adunăm toate cântecele noastre, unele neauzite încă, pe un CD, acesta fiind darul nostru pentru cei care nu şi-au uitat rădăcinile.
Tot acum, la început de an, gândul nostru se îndreaptă către Dumnezeu căruia-I mulţumim că ne-a rânduit să ne numărăm şi noi printre cei care fac cinste oraşului şi pentru că apariţiile noastre pe posturile TV, amintesc celor care poate au uitat, că undeva, în inima Ardealului, Dumbrăveniul a întinerit, prinzându-şi la emblemă, flori de pe costumul nostru naţional; Dumbrăveniul nu este un loc uitat de Dumnezeu.
În loc de încheiere:
Când treci pe „drumu’ ţării”, dinspre Sighişoara înspre Mediaş, este bine călătorule să te abaţi pentru câteva ceasuri şi prin Ibaşfalău…N-ai ce vedea?.... Greşeşti!
Dacă nu te impresionează Catedrala Armenească în stil baroc, dacă nu vrei să vezi vechiul castel Apafi sau vechea clădire a Tribunalului, să ştii că vei vedea oameni…
Aici există oameni… Oameni, omenesc, omenie, omeneşte… Crezi cumva că-i prea puţin?
Învăţător: Deac Elena
Liceul Teoretic Dumbrăveni, jud. Sibiu
