O descoperire de senzaţie?
„Şamanul Transilvaniei” şi Ihtyosaurul din Roteni
Pe Puskas Sandor, localnic din Roteni, îl ştiu de ani buni şi trebuie să spun că este un personaj extrem de pitoresc. Deşi nu i-e ruşine să spună că este ţăran, este un autodidact pasionat de istorie, arheologie, geologie, artă şi tehnică. Este şi un artist plastic extrem de talentat, fie că este vorba despre pictură, fie de sculptură. Mai mult decât atât, se crede descendentul unor şamani de pe vremuri şi, din această cauză, nu a ezitat să semneze numeroase articole sub numele de „Şamanul Kurtweisser”.
Acum câtva timp m-a vizitat aducându-mi o serie de obiecte ce par a fi fosilele unui animal preistoric mare, cu o coloană vertebrală uriaşă şi înnotătoare. Deci, pare a fi un animal de pe vremea când ţărmurile Roteniului erau scăldate de Marea Thetys. Puskas mi-a spus că le-a descoperit în vara aceasta, într-o râpă, atunci când era la cosit. De asemenea, el spunea că în acest loc există o sumedenie de fosile asemănătoare.
La insistenţele lui, am purces la drum duminica trecută. Era o dimineaţă răcoroasă şi senină, bună de pornit la drum. Maşina a suportat destul de bine tratamentul nemilos al drumului local, dar după ce l-am luat şi pe Puskas la bord şi am pornit pe un drum lăturalnic; treaba s-a schimbat radical. Maşina a început să patineze într-o clisă alunecoasă, să se opintească la urcuş, şi în cele din urmă, să implore milă prin toate componentele sale. Aşa încât am luat-o pe jos. Şi, cum se întâmplă de obicei, soarele s-a ascuns după nori răutăcioşi şi ploaia rece, de toamnă, a început să se reverse peste noi. Drumul până la punctul cu pricina, cam un kilometru-jumătate, l-am făcut ori pe ierburi alunecoase, ori în noroi în care te afundai pe alocuri până la glezne.
În cele din urmă am ajuns pe un soi de platou de unde se înfăţişează o panoramă deloc urâtă înspre Valea Nirajului. În stânga, spre nord, văd o râpă gălbuie, spectaculoasă, înaltă de vreo 15 metri. „Acolo este?”, întreb cu nerăbdare. Sanyi mă lămureşte pe loc: „Nu. Nu acolo. Puţin spre dreapta.” Privesc cu atenţie şi nu văd nimic interesant. Mai trebuie să parcurgem câteva zeci de metri bune pentru a vedea o dâlmă, având o lungime de circa 25-30 de metri şi înaltă de vreo 10 metri. Este despicată de eroziune şi, în partea de mijloc se vede, ca o rană, un mic abrupt de culoarea argilei.
Puskas îmi spune că eroziunea accentuată a început în primele decenii ale veacului trecut şi că se accentuează permanent în timpul ploilor de primăvară şi toamnă şi că zăpezile iernii contribuie în mare măsură la degradarea solului. Într-adevăr, peste tot solul pare că o ia la vale şi se văd numeroase râpe şi crăpături.
Ajungem la baza deluşorului şi Puskas îşi scoate coasa. Cu câteva mişcări de om experimentat, taie otava crescută până la glezne. Pune coasa jos, îmi arată locul şi începe să adune numeroase bucăţi pietrificate, cu aspect de fosile.
Urcă prin râpă şi din maluri adună încă câteva zeci, unele de o mărime apreciabilă (40-50 de centimetri). „Sunt cu miile”, spune el. Nu trebuie decât să le aduni.”
Puskas crede că acolo se află fosila unui animal marin lung de vreo 25-30 de metri. „Aici am găsit ceea ce pare o bucată de înotătoare dorsală. Deci, în partea cealaltă trebuie să fie capul. Ar trebui săpat aici cu metode ştiinţifice, pentru a dezgropa întreg animalul”, spune el cu entuziasm. Cotrobăim prin zonă mai mult timp şi „recolta” este pe măsură: zeci de bucăţi pietrificate, toate părând într-adevăr a fi fosilele unui animal uriaş.
După fotografiile de rigoare coborâm (mai bine zis patinăm) până ajungem la maşină. Urcăm cu toţii, dar pentru săracul artefact este mult prea mult, aşa că începe să se comporte ca pe Patinoarul Floreasca şi, în cele din urmă se împotmoleşte în şanţ. Îl scoatem cumva şi coborâşul îl continuăm în ritm de melc.
Ajungem acasă la Puskas Sandor şi lângă pâine de casă, struguri, nuci, mere şi un pahar de tulburel, ne vorbeşte despre ipoteza sa prefarată, aflată din cărţile de geologie pe care le citise: „Ţinând seama că aici a fost Marea Thethyis, consider că sunt fosilele unui animal marin uriaş. Văzând fosilele pe care le consider ca provenind de la înotătoarele dorsale şi citind cu atenţie o serie de cărţi de geologie, consider că este vorba despre o reptilă străveche, un Ihthyozaur. Dacă-i aşa atunci este o descoperire senzaţională. Totul este ca la locul cu pricina să vină şi paleontologii pentru a stabili importanţa descoperirii.”
Noi dăm neştiutori din umeri, căci nu suntem paleontologi, ne luăm un cordial rămas-bun şi, în momentul plecării ne dăm seama că timpul îşi bate joc de noi: soarele a străpuns norii şi este senin şi cald. Curat paranormal!
Întrebări care îşi caută raspunsul
Câteva mostre de fosile au ajuns la Muzeul de Ştiinţele Naturii din Târgu Mureş. Acest muzeu are de toate, chiar dacă-i de ştiinţele naturii, numai un paleontolog nu. Cu toate acestea am primit promisiuni că, în curând, monstrele vor ajunge la Cluj, în mâna unui specialist în paleontologia vertebratelor. Când? Ni s-a spus că extrem de curând....Nu ni s-a specificat însă data.
Fără opinia unui specialist, este extrem de greu de tras o concluzie. Şi, dacă într-adevăr se va dovedi un animal fosil marin gigantic (de ce nu chiar şi un Ihthyozaur?), sunt sigur că pentru paleontologie va însemna o descoperire de senzaţie, care va umple un gol în istoria străveche a României.
