Nu mai ştii ce să crezi despre lumea aceasta. Nu mai ştii de ce trebuie să crezi ceva despre lumea aceasta. Şi chiar nu mai ai ştiinţă dacă ai voie să crezi ceva despre lumea aceasta. Pentru că toate se cam duc dracului. Pentru că el, se pare, este cel ce ne guvernează. Că e îmbrăcat în costume cu etichete..., mă rog, nu facem reclamă, că o fi în halate albe sau în straie de popă, silueta lui este aceeaşi, folosind acelaşi limbaj şi uzând de aceeaşi gestică. Dar şi victimele sunt aceleaşi, din păcate. Şi suntem mulţi, tare mulţi. Şi nu avem nici o scuză că suntem victime. Şi dacă ar fi vorba doar de noi, adică românii, bourii din coliţele oblietrate sau nu, dar cam toate naţiile sunt în această situaţie. Evident, mai mult sau mai puţin.
Cert este că întotdeauna se degajă un abur vătămător ce blochează judecata noastră. Iar cei ce îl exală nu sunt neapărat mâncători de prea multă fasole. Dimpotrivă. Dejecţiile lor sudorifice sunt emanaţia unei strategii bine puse la punct. O strategie menită să clarifice permanent cine este călăul şi cine sunt victimele. Iar noi, cei mulţi, turmele încartiruite, ce pun la dospit voturi, conturi în bănci şi lăsăm leşuri pe câmpurile de bătălii, îi preaslăvim şi le lingem pingelele otrăvite mulţumindu-le.
Suntem o societate în derivă, cu atât de multe probleme de rezolvat, de la crizele de identitate personale şi până la dumicatul ce trebuie vârât în gură cu degetul gros al autorităţii tutelare, dar nu ştim unde să ne poziţionăm. Nu ştim cine suntem şi ce vrem pentru că nu ştim ce dorim cu adevărat şi nici dacă avem permisiunea pentru a gândi aşa ceva. Noi suntem buni doar pentru a recepţiona prafuri anestezice, aruncate cu dibăcie nesfârşită de aceiaşi farseuri.
Acum acest praf are o denumire monahică: Jiji Becalianul. Cine a aruncat acest praf nu e greu de dibuit. Cert este că doar o persoană, poate cea mai persoană, atât de mediatizată, putea (sau puţea, tot aia e!) să ne vâre cu ochii în tembelizoare şi să ascultăm toate elucubraţiile posibile. Evident că atunci când încătuşezi o astfel de persoană ai ceva tare important şi impotent de ascuns. Se spune că e mâna lui Badea Traian, că prea multe i-au ieşit la iveală în ultimul timp, se mai spune că l-au pus la frigare magistraţii, că prea a dat cu ei de pământ preabelicosul enoriaş, sau că, pur şi simplu, justiţia demonstrează că îşi face treaba. E foarte posibil ca toate aceste scenarii să fie adevărate şi, probabil, chiar sunt. Preaputernicii întotdeauna au ceva de ascuns. Dar se pune întrebarea: oare de ce numai el? De ce nu şi alţii? Că e mulţi stimabililor. E drept că atunci această ţară ar rămâne fără preşedinte, fără guvern, fără parlament, fără instituţii şi autorităţi de orice fel. Ne-am trezi singuri strigând după ei să vină să ne salveze.
Şi toate aceste mizerii se întâmplă când doi mureşeni de-ai noştri sunt ucişi în Afganistan. Ajunşi acolo să apere graniţele scumpei noastre patrii Afganistanul. Că acolo suntem, nici într-un caz în România!

Categoria: Păreri
Data: 2009-04-10

Listeaza | Trimite link-ul prin e-mail

• „O fi asta scrânteală, dar e cu socoteală.“ ( de Andrei Vornicu )
• Comuna Românica - pamflet cu repetiţie ( de Valentin Covaciu )
• Dor de origini (printre altele) ( de Andrei Vornicu )
• Simple opinii (II) - presa mureşeană ( de opinia mureseana )
• Secretara totală ( de opinia mureseana )