Religie

Articole existente: (13)

“Codul lui Da Vinci”

Biserica şi noi ceilalţi…
De când best-sellerul “Codul lui Da Vinci” a început să facă prozeliţi, bisericile creştine au intrat într-un soi de panică, alimentată şi amplificată în permanenţă, de îndoiala care se strecoară în mintea şi sufletul credincioşilor. Milioanele de volume vândute în întreaga lume, au ridicat în faţa capilor bisericilor de pretutindeni, problema secularizării credinţei. Întrebările cele mai frecvente pe care aceştia au început să şi le pună în acest caz, au fost cum de s-a ajuns la îndoială, şi cum şi unde “pe drum” lumea şi-a pierdut încrederea. Prima care a reacţionat a fost biserica catolică, prin comandarea unor sondaje, costisitoare de altfel, dar strict necesare. Şi pentru prima dată de la marea schismă, Vaticanul a fost interesat în a afla răspunsurile credincioşilor cultelor creştine. Iar rezultatele obţinute au fost destul de descurajante. În statele cu tradiţie democratică din vestul Europei, Germania, Marea Britanie, Portugalia, Italia, Belgia, Norvegia, Suedia, Olanda, doar 45% din populaţia creştină a declarat că are încredere în învăţămintele bisericeşti. Criticile cele mai neaşteptate la adresa bisericii au venit din partea populaţiei din Franţa, Spania şi Cehia, unde din cei 50% care se declară credincioşi, aproape 25% au în ultimii ani serioase îndoieli în legătură cu jumătăţile de adevăr servite de clerici. Acest ultim eurobarometru ne-a plasat pe noi românii, undeva sus, pe lista celor mai credincioase popoare ale continentului. 80% din populaţia României şi-a declarat încrederea în biserică şi credinţa în Dumnezeu.

Dar cît şi ce ştim noi credincioşii?

De data aceasta biserica nu a mai vrut să se lase păcălită de declaraţii “deşarte” şi a testat o parte a acestor declaraţi

(continuare)

FENOMENUL” NICULA

Credinţă şi har

În scurta sa viaţă pe Pământ, omul tinde cu ardoare spre Fericire, neînţelegând exact ce anume presupune idealul urmărit. Nimeni nu doreşte să cunoască nefericirea şi, totuşi, prezenţa acesteia se generalizează! Relaţia dintre Fericire şi nefericire decurge, însă, fie din raportarea omului faţă de Domnul Dumnezeu, fie faţă de Satan. Dacă ateii se rezumă la "plăcerile" vieţii terestre, confundând Fericirea cu satisfacerea nevoilor materiale (înainte de moarte mulţi bogaţi îşi mărturisesc trecutul nefericit, fiind realmente capabili să renunţe, pentru prelungirea vieţii, la întreaga avere, sau chiar să dorească a cumpăra - de-ar fi cu putinţă - Duhul Sfânt!), în contrast, creştinii cred în viaţa de după moartea fizică (Fericirea veşnică) şi în suveranitatea spiritului divin.

(continuare)

Cercetarea sufletelor după moarte (III)

După trecerea tuturor vămilor, sufletul cercetează raiul (între a 3-a şi a 9-a zi) şi apoi iadul(între a 9-a şi a 40-a zi), iar în ziua parastasului de 40 de zile intră prin porţile cerului (Ps.117, 19) şi ajunge, spre a fi judecat, la Scaunul Dumnezeirii. Aici, el primeşte o sentinţă provizorie până la Judecata finală, când va avea loc a doua venire a Domnului. Dacă sufletul s-a eliberat de păcate – prin spovedanie – când trăia pe pământ, atunci cu ajutorul îngerilor, Bisericii şi milei Domnului va putea să-şi găsească locul de odihnă în fericirea de nedescris a Sfintei Patrii Cereşti (Mt.8, 11; In. 14, 2-3; Filip.3, 20 etc). În caz contrar, se va pogorî în iad până la a doua venire a Domnului. (continuare)

Cercetarea sufletelor după moarte

Cele 24 de vămi
Cercetarea sufletelor, la vămi, este aspră pentru cei care în viaţa pământeană nu s-au spovedit, sau şi-au ascuns faptele rele la spovedanie (vezi viaţa Sf.Bonifaciu, „apostolul germanilor”). Dar dacă pe pământ a primit arvuna Duhului (IICor.1,22), atunci cei potrivnici se vor ruşina „neavând de zis nimic rău despre noi” (Tit.2,8). Subliniindu-le importanţa duhovnicească, a se reţine că Vămile Văzduhului sunt diviziuni spaţiale specifice următoarelor forme de păcat: VAMA 1 – a convorbirilor şi râsurilor (vorbe necurate, cântece lumeşti neruşinate, cuvinte deşarte, strigări fără rânduială, hohote de râs etc); VAMA 2 – a minciunilor şi păcatelor contra Duhului Sfânt (cuvinte denaturate, încălcarea făgăduinţelor, invocarea numelui Domnului în deşert, mărturii mincinoase, (continuare)

Cercetarea sufletelor după moarte

Încrederea în Dumnezeu
Deseori cu surprindere, ceasul morţii ne întâmpină fără să avem o pregătire prealabilă. Însăşi gândul la moarte – bazat pe Adevăr şi Credinţă – nu îl mai are multă lume... O lume parcă tot mai entuziasmată de nocivul proverb latin „in vino veritas”... Numai că adevărul nu se regăseşte nicicum în vin, ci în Credinţă... Şi nu o credinţă în om, în închipuirile sale ispititor de credibile, ci în acceptarea adevărurilor din Cuvântul lui Dumnezeu („Mai bine este a Te încrede în Domnul, decât a Te încrede în om” - Ps.117, 8) şi în capacitatea de înţelegere firească a lucrurilor ce par incredibile. Cât de clar aşteaptă Mântuitorul încrederea noastră rezultă din repetatele Sale atenţionări: „Cel ce ascultă Cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni (continuare)

Ateismul, doctrina oficială a statului comunist

Din 22 decembrie, izolata Românie avea să reprezinte "epicentrul" admiraţiei mondiale, graţie Televiziunii iugoslave, care a preluat programul Televiziunii Române - Libere, retransmiţându-l, prin satelit, în întreaga lume. Sute de milioane de telespectatori asistau înmărmuriţi, cinci zile şi cinci nopţi, la prima insurecţie din istorie transmisă în direct la Televiziune, la curajul românilor de a-şi căuta libertatea chiar cu preţul vieţii. Totuşi, în paralel, mass-media din Estul şi Vestul Europei a prezentat opiniei publice o imagine supradimensionată despre, în special, numărul real al victimelor reprimării. Delegaţiile trimişilor speciali în România s-au "străduit" (continuare)

Prigoana Bisericii Ortodoxe Române în comunism (II)

Poporul român, ca trăitor al dreptei credinţe ortodoxe, a devenit astfel apt pentru jertfă. Cei care au dat obolul sacrificiului creştin, în Numele Domnului Hristos, şi-au asumat marele adevăr că a fi "aproape de sabie" înseamnă a fi "aproape de Dumnezeu", înţelegând Jertfa ca "renunţare, lepădare de sine, căutare dincolo de sine". Urmând calea jertfei supreme, care mijloceşte comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu, credincioşii Bisericii noastre postbelice au constituit samânţa martirajului celor 1.104 eroi ai Revoluţiei din decembrie 1989, propovăduindu-L pe Dumnezeu, Cel "îndelung-suferitor"…, Care S-a dezvăluit lumii ca Fiu şi Cuvânt, făcându-Se "un om vulnerabil în faţa suferinţei". (continuare)

Prigoana Bisericii Ortodoxe Române în comunism (I)

Victoria Naţiunilor Unite, în al Doilea Război Mondial, a permis marilor puteri aliate să consimtă reciproc - prin mijloace diplomatice secrete - la stabilirea noilor sfere de influenţă teritorială, ceea ce însemna "dreptul" şi "libertatea" de a-şi impune propriile ideologii în zonele controlate. Ţara noastră, conform înţelegerilor survenite la Conferinţa internaţională de la Yalta (din februarie 1945), avea să fie inclusă în acea parte geografică aflată sub ingerinţa politică şi forţa militară a U.R.S.S.- un stat de esenţă ateistă, care, suprimând grosolan libertatea de gândire şi exprimare, a declanşat un amplu şi violent proces de sovietizare a ţărilor-satelit. Indiferent de metode şi consecinţe, Moscova a pus rapid în practică politica de comunizare (continuare)

Iadul ca “tristeţe” a raiului

Omul sfânt este tocmai cel care nu se separă de păcătos, ci se leagă veşnic şi-şi pune memoria şi sufletul şi viaţa pentru el. Ştim că Mântuitorul însuşi a venit “nu pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi”, că şi-a pus viaţa pentru toţi păcătoşii. La fel, Sfântul Apostol Pavel vrea “să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru fraţii mei”(Rom. 9,3). Sfântul Isaac Sirul, care se ruga cu lacrimi şi pentru demoni, spune că iubirea poate locui în iad fără să-l desfiinţeze, căci tocmai aceasta este iadul: flăcările remuşcării, flăcările iubirii refuzate (continuare)

Ouăle roşii în tradiţia creştină

După ce Hristos şi-a dat duhul pe crucea pe care fusese răstignit şi batjocorit, „findcă era vineri şi ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia”(Ioan 19, 31), au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele picioarelor celor doi tâlhari răstigniţi alături de Iisus, după care toată lumea a plecat, mai cu seamă când s-a cutremurat pământul şi soarele s-a întunecat. Sfânta Tradiţie spune că Maica Domnului a venit cu un coş de ouă să-l dea soldaţilor, ca să o lase să-l ia pe Fiul său. Când a luat coşul pe care-l pusese lângă cruce, a căzut o picătură de sânge din mâinile Mântuitorului (continuare)

 

Pagini: 1 2 Pagina urmatoare>>